Toma a simțit pentru prima dată, cu adevărat, frica. Nu frica de a fi prins, ci frica de a-și da seama cât de puțin o cunoștea pe femeia cu care dormea de doisprezece ani.

— Jimena, te rog… putem vorbi acasă, a spus el, încercând să-și recapete controlul.

— De ce acasă? a întrebat ea calm. Aici e foarte potrivit. Aici se văd bine adevărurile.

A făcut un semn discret către recepționeră.

— Anulați rezervarea, vă rog. Și notați în sistem că domnul Briones nu mai are drept de plată din conturile firmei mele.

— Firmei tale? a scăpat Toma, fără să gândească.

Jimena s-a uitat la el, pentru prima dată cu un strop de milă.

— Da. Firma mea. Hotelul, două spații comerciale și un teren la marginea Brașovului. Toate cumpărate legal. Din economii, investiții și… bani pe care tu i-ai considerat mereu „neimportanți”.

Nadia făcea un pas înapoi, apoi încă unul.

— Eu… eu nu știam că e căsătorit, a bâiguit ea.

Jimena a întors capul spre ea.

— Ba știai. Și știi și acum. Diferența e că acum nu mai merită.

Apoi și-a mutat privirea înapoi la Toma.

— Ți-am citit mesajele. Ți-am văzut deplasările. Am urmărit fiecare leu cheltuit din cont. Nu pentru că n-aș fi avut încredere. Ci pentru că am simțit că ceva nu e în regulă.

Toma a încercat să spună ceva, dar nu i-a ieșit niciun cuvânt.

— Știi ce m-a durut cel mai tare? a continuat ea. Nu amanta. Nu hotelurile. Ci faptul că m-ai considerat proastă. O femeie care gătește, spală și așteaptă.

A făcut o pauză.

— Dar în timp ce tu jucai teatru prin hoteluri, eu construiam ceva real.

A scos un dosar subțire din geantă și i l-a întins.

— Actele de divorț. Sunt deja depuse. Avocatul tău le va primi mâine.

Holul hotelului era complet tăcut. Toți se uitau, nimeni nu intervenea.

— Casa? a întrebat el, cu voce mică.

— A mea. Copiii? Cu mine. Tu vei avea drept de vizită. Dacă vrei.

Nadia s-a întors și a ieșit aproape alergând din hotel, cu ochii în pământ.

Toma a rămas singur, mic, strivit de propriile minciuni.

Jimena s-a apropiat de el pentru ultima dată.

— Ai vrut ce e mai bun, nu? a spus încet. Ei bine, asta am devenit eu. Fără tine.

S-a întors și a mers spre biroul de administrație, unde angajații o așteptau deja.

Toma a rămas în hol, cu cardul inutil în mână, în timp ce ușile liftului se închideau încet.

În seara aceea, el a pierdut tot.

Iar Jimena a câștigat, în sfârșit,pe ea însăși.