Violeta s-a căsătorit târziu. Toate prietenele ei erau deja măritate, unele chiar de două ori. Multe aveau copii mari, care mergeau deja la școală.

Nu ducea lipsă de atenție din partea bărbaților — era frumoasă, suplă, îngrijită. Dar, cum se întâmplă adesea, cei care o plăceau nu-i plăceau ei.

Își dorea să se căsătorească din dragoste adevărată, nu din conveniență.
— Ai răbdare, nu te grăbi. Fericirea o să vină, — îi spunea mama ori de câte ori Violeta ofta că viața ei sentimentală nu mergea nicăieri.
Dar dacă acel “unicul” nu avea să apară? Sau poate deja fusese “luat” de altcineva, legat strâns și definitiv?

Timpul trecea. Iar ceasul biologic bătea.

Până la urmă, s-a îndrăgostit și s-a măritat.

Ochelarii roz s-au spart chiar după marșul nupțial.

Odată cu nașterea fiului, problemele au început să se adune ca un bulgăre de zăpadă. A intentat divorț și s-a mutat la mama.

Oboseala, frustrările, jignirile, lipsa banilor — toate acestea au transformat-o într-o femeie posomorâtă și irascibilă.

— Ascultă-mă, du-te într-un concediu la mare, odihnește-te. Eu rămân cu Sergiu, — i-a spus mama într-o zi.

— O să te bronzezi, o să trăiești o săptămână doar pentru tine, — a insistat ea.

Violeta și-a luat concediu și a plecat spre sud, în sezonul de catifea.
Îi lipsea copilul. Îi dădea telefon de câteva ori pe zi.

Într-o zi, pe drumul de la plajă, a cumpărat un pepene verde.

Tot drumul până la hotel l-a cărat în brațe, visând cum avea să taie coaja groasă, să simtă mirosul proaspăt, să muște din pulpa zemoasă și dulce. Ținea torpila grea lipită de burtă. Din față venea un grup zgomotos de tineri.

Violeta s-a dat puțin într-o parte, ca să nu fie atinsă. Dar cineva a dat peste ea din spate. Un bărbat.
Speriată, a scăpat pepenele din mâini.

— Hai cu mine.

Violeta s-a ridicat, și-a aranjat rochia…

Și ce a urmat a fost… foarte furtunos.

Iar când s-a întors la birou…
A ÎNȚEPENIT văzând acolo…

…A ÎNȚEPENIT văzând acolo… bărbatul cu care petrecuse acea noapte de neuitat.

Era chiar el. Îmbrăcat elegant, cu un zâmbet ușor ironic în colțul gurii, stătea în sala de ședințe și discuta relaxat cu directorul general.

Violeta s-a sprijinit de perete. Genunchii îi tremurau. Inima îi bătea atât de tare, că putea să o audă. Îi venea să fugă, dar picioarele i se înfipseseră în podea.

— Bună dimineața! — s-a întors directorul spre ea, zâmbind larg. — Violeta, vreau să-l cunoști pe noul nostru director de marketing, Andrei Popa. Vine din București și de azi e parte din echipa noastră!

Andrei și-a întors privirea spre ea. Nicio clipire, nicio urmă de surpriză.

— Ne cunoaștem deja, nu-i așa? — a spus calm, oferindu-i mâna.

Violeta a înghițit în sec. A atins degetele lui doar pentru o secundă, ca arsă.

Pe drum spre biroul ei, totul se învârtea. Mintea îi țipa întrebări.

„A fost întâmplător? M-a căutat? Știa cine sunt? Sau e doar o coincidență teribilă?”

Zilele ce au urmat au fost tensionate. Andrei era impecabil ca profesionist, dar îi căuta mereu privirea. Câteodată îi lăsa post-it-uri cu remarci tăioase, dar elegante. Alteori, doar o privea în tăcere, până când simțea cum obrajii ei ard.

Până într-o zi, când Violeta a găsit pe biroul ei o cutie mică, de catifea albastră. Înăuntru — o brățară subțire, cu un charm în formă de pepene. Alături, un bilet:

„Nu totul din trecut trebuie ascuns. Uneori, e doar începutul…”