Preț de câteva secunde, nu am spus nimic. Motorul funcționa încet, iar ștergătoarele măturau zăpada, ca și cum ar fi încercat să șteargă tot ce tocmai aflasem. Mintea mea gonea, dar fără țintă.

„Câți ani are?”, am întrebat în cele din urmă.

„Șapte”, a răspuns Elena. O cheamă Mara.

A rostit numele ca pe o rugăciune. Apoi mi-am dat seama că nu exagera. Nimeni nu-și inventează această frică în voce când vorbește despre copilul său.

Am intrat pe drumul de țară. Era aproape gol. Trecea doar câte un camion din când în când, lăsând în urmă un zumzet scurt. Elena își ținea strâns geaca și se uita drept înainte, dar puteam vedea cum îi tremura maxilarul.

„Unde vrei să mergi?”, am întrebat.

„Oriunde. Unde sunt oameni. Unde sunt camere. Un motel, o benzinărie mare, orice.”

Am dat din cap și am accelerat ușor. După aproximativ douăzeci de minute, am văzut luminile unei benzinării deschise constant. Am parcat la intrare, în lumina puternică.

„Ești bine?”, am întrebat.

S-a uitat cu atenție în jur, ca un animal vânat. Apoi a dat din cap.

„Da. Bine.”

Am intrat împreună. Vânzătorul, un bărbat de cincizeci de ani, s-a uitat curios la noi, dar nu a spus nimic. I-am cumpărat ceai fierbinte și covrigei. Elena ținea paharul cu ambele mâini, ca și cum ar fi fost singurul lucru solid din lume.

„Ce s-a întâmplat?”, am întrebat încet.

A respirat adânc.

„Am lucrat pentru el. Curățenie, hârțogăraie, nimic ilegal… sau cel puțin așa credeam. Aseară, la petrecere, am auzit prea multe. Și când și-a dat seama că știam, mi-a spus că pot pleca. Pur și simplu. Fără telefon. Fără pantofi.”

Am simțit un nod în stomac.

„Și fata?”

„E la sora mea, în Focșani. De aceea trebuie să ajung acolo înaintea lui.”

Mi-am scos telefonul și m-am uitat pe hartă. Mai aveam mult de parcurs, dar era posibil.

„Hai să mergem”, i-am spus. „Te duc eu.”

Pentru prima dată, m-a privit direct în ochi. Avea lacrimi în ochi, dar și o hotărâre pe care rareori o vezi.

„De ce mă ajuți?”

Am ridicat din umeri.

„Pentru că nu aș putea dormi dacă te-aș lăsa aici.”

Drumul cu mașina a fost lung. Am vorbit o vreme. Mai ales în tăcere, întreruptă doar de un oftat sau de o respirație adâncă. Când s-a luminat de zi, Elena a adormit pe un scaun, rezemându-și capul de geam.

Când am ajuns la un bloc vechi de apartamente de la marginea orașului, m-a luat de mână.

„Îmi voi aminti de noaptea asta toată viața”, a spus ea.

Am privit-o cum urcă scările. După câteva minute, o fetiță a apărut la fereastră și a făcut cu mâna. Elena a plâns și a râs în același timp.

Am plecat de acolo epuizată, dar cu o îmbrățișare caldă în piept. Uneori, fără să știi, intri în viața cuiva exact când are cea mai mare nevoie.

Și s-ar putea să nu salvezi lumea.

Dar pentru cineva, într-o noapte cu zăpadă, tu erai tot ce conta.