„Instinctul unei asistente”

Noaptea aia… a fost altfel. O simțeam în oase. Marina, de gardă la etajul trei, se tot uita la ceas. Dădea impresia că timpul stă în loc.

Doar piuitul aparatului din salonul 307 mai spărgea liniștea aia apăsătoare. Acolo era băiatul lui Mihăilescu – da, Mihăilescu ăla, cu trei vile în Pipera și afaceri prin Dubai. Fi-su, un puști de vreo 20 de ani, zăcea pe patul de spital de aproape două săptămâni, între viață și moarte. O boală autoimună rară, ziceau doctorii.

Marina îl îngrijea din prima zi. Îl vedea cum se stingea puțin câte puțin, dar… totul părea stabil. Până în noaptea aia.

La ora zece, apare doctorul Kolesnikov. Cu fața mai palidă ca de obicei, ochii-n pământ, mâinile transpirate. Scoate o fiolă din buzunarul halatului și o pune pe masă. Nici n-a zis mare lucru. Doar: „Medicament nou, de ultimă generație. I-l dai la miezul nopții, da?”

Și-a plecat.

Ceva nu era în regulă. Marina îl știa pe Kolesnikov – mereu sigur pe el, mereu cu explicații. Dar acum? Parcă făcea ceva pe furiș.

S-a uitat la fiolă. Eticheta era lipită aiurea, ca de mână. Scrisul părea scanat prost. Și lichidul dinăuntru? Tulbure. Nici pe departe ca celelalte.

„Ce dracu’ e asta?..” a murmurat.

Putea să se prefacă. Să-l injecteze și gata. Dacă era medicamentul greșit? Dacă era ceva mai grav? Poate chiar otrăvit?

A stat vreo zece minute în fața pacientului, cu fiola-n mână. Tremura.

Și a decis.

N-a dat injecția.

S-a așezat lângă patul băiatului. Și-a pus mâna pe mâna lui. Și a vegheat. Toată noaptea. Cu ochii pe aparate. Cu urechea pe bătăile inimii.

La șase dimineața, când lumina gri pătrundea prin geamuri, s-a ridicat să-și ia o cafea. Când s-a întors…

Din hol se auzeau pași grei. Voci. Agitație.

S-a uitat pe geam. Trei SUV-uri negre erau parcate fix în fața intrării. Uși trântite. Bărbați în costume, cu ochelari negri, vorbeau la stații.

Inima ei a luat-o razna.

Apoi, ușa salonului 307 s-a deschis brusc. Unul dintre bărbați – mare, ras pe cap, cu o privire tăioasă – a intrat. În spate, domnul Mihăilescu.

– El e? a întrebat bărbatul. Mihăilescu a dat din cap.

– Ce i-ai dat, domnișoară? l-a întrebat aspru.

Marina a înlemnit.

– N-am administrat nimic… Era ceva ciudat la fiolă. Am simțit că nu era bine. Mi-a fost frică să…

Mihăilescu a scos fiola din buzunarul hainei lui.

– Asta?

Marina a încuviințat din cap.

– Ați făcut bine, a zis, pe un ton rece. Foarte bine.

A ieșit fără alt cuvânt.

Mai târziu, în cabinetul directorului, s-a aflat totul. Fiola conținea o substanță experimentală interzisă. Kolesnikov fusese plătit de o firmă obscură s-o testeze pe pacientul în stare critică, fără consimțământ. Dacă Marina ar fi injectat-o, băiatul ar fi murit în câteva ore.

A fost dat afară, cercetat penal.

Marina? A primit doar o strângere de mână și un „mulțumim”.

Dar ea știa ceva: în noaptea aia, instinctul a salvat o viață. Și poate mai mult de-atât.