„Du-te și exersează pe ea!”

— Jenia, unde ești? — vocea sec și rece a lui Anatolie Egorovici a tăiat liniștea ca un cuțit.
— Aici, domnule doctor, — a răspuns Evgheni, tânărul chirurg rezident, ieșind din sala de pansamente.
— Au adus azi o boschetară. Du-te și exersează pe ea! — i-a aruncat Anatolie cu un zâmbet ironic.
— Cum adică să „exersez”? E un om, nu o păpușă de plastic! — a ripostat tânărul, dar vocea i-a fost acoperită de râsete tăioase.

— E pe moarte. N-are nimic de pierdut. Hai, dacă tot ești atât de „promițător”, arată-ne ce știi, — a zis șeful de secție, întorcându-se pe călcâie.

Evgheni a oftat. Nu era genul care să se lase împins de val, dar era și nou. N-avea multe de spus împotriva lui Egorovici. Așa că s-a dus.

Salonul era gol, în afară de ea. O femeie de vreo 50 de ani, cu părul încâlcit, hainele murdare și trupul slăbit. Dar aparatele erau stabile. Puls regulat, presiune bună. Deloc ce s-ar fi așteptat de la o „pe moarte”.

A început să-i citească fișa. Hematom cranian, traumatisme vechi, semne de hipotermie. Dar nimic fatal.
Și atunci a observat ceva ciudat: pe fișă era trecut un nume… Elena V. Bratu. I s-a părut cunoscut. Prea cunoscut.

A căutat pe telefonul personal, riscând o mustrare. Și da — o găsise. Profesor universitar de neurologie, autoarea mai multor lucrări științifice, dispărută acum doi ani, în mod misterios. Se credea că s-a sinucis.

— Imposibil… — a șoptit el, apropiindu-se. — Doamnă Bratu?

Femeia a deschis ochii. Erau limpezi.
— Cine… cine mă strigă așa? — a murmurât.
— Sunt doctorul Evgheni. Vă cunoaște lumea. Ați fost profesoară, ați scris…
— Nu… nu mai sunt nimic…

El a chemat imediat echipa. Le-a explicat cine e femeia. S-au uitat toți la el de parcă ar fi înnebunit. Dar când a arătat articolele, pozele vechi, conferințele… liniștea s-a așternut ca o pătură groasă.

Anatolie a venit și el.
— Ce e prostia asta? Asta e o boschetară!
— Nu, domnule. E Elena V. Bratu. A fost profesoara dvs. în anul patru. Uitați poza asta cu dvs. în spate, la simpozionul de la Cluj.

Șeful s-a făcut alb ca varul. N-a zis nimic. Doar a ieșit din salon, strângând din maxilare.

În zilele ce au urmat, Evgheni a avut grijă de ea personal. A spălat-o, a vorbit cu ea, a ajutat-o să-și recapete memoria. Și-a amintit încet: după moartea fiicei ei, a căzut în depresie, a fugit de lume, de ea însăși. Până când a fost găsită, inconștientă, pe o bancă din parc.

Când și-a revenit complet, a cerut să țină o conferință în fața spitalului. Cu sprijinul lui Evgheni, s-a organizat. Sala a fost plină.

— Mulțumesc unui singur om că azi sunt aici: unui doctor tânăr care a văzut un om acolo unde alții vedeau o „boschetară”. Să nu uitați niciodată: haina nu face inima, iar trecutul nu definește prezentul.

Anatolie Egorovici? A fost mutat disciplinar într-un spital de provincie. Iar Evgheni? A primit o bursă la Viena. Dar ce conta mai mult pentru el era zâmbetul Elenei Bratu, în fiecare dimineață, când își bea ceaiul în salonul de recuperare.