— Cum vă cheamă? — a întrebat Ilie, fără să se uite direct la ei.

— Eu sunt Ioan… — a spus bătrânul, cu voce slabă. — Iar ea e Elena, soția mea.

Ilie a dat din cap scurt. A turnat apă caldă într-o cană ciobită și i-a întins-o lui Ioan.

— Beți încet.

Bătrânul a dus cana la buze cu mâini tremurânde. Elena îi mângâia spatele, murmurând ceva ce semăna a rugăciune.

Ilie s-a întors spre sobă, dar cuvintele femeii îi intrau în piele. Îi aminteau de Ana. De serile când șoptea la fel, crezând că nimeni nu o aude.

— Am coborât din sat — a spus Elena, după un timp. — Doctorul ne-a spus că Ioan trebuie dus la spital, la oraș. Dar autobuzul nu mai vine pe vremea asta… și n-am mai apucat.

Ilie a strâns maxilarul.

— Dimineață, dacă se mai domolește viscolul, vă duc eu cu mașina.

Elena l-a privit ca pe un miracol.

— Dumnezeu să vă răsplătească.

Ilie n-a răspuns.

Noaptea a trecut greu. Vântul a urlat, lemnul a trosnit, iar Ilie n-a dormit. La un moment dat, Ioan a început să respire tot mai greu. Elena s-a speriat.

— Ilie… cred că nu e bine.

Fără să stea pe gânduri, Ilie a îmbrăcat haina groasă, a pornit mașina veche din curte și, cu Elena lângă el, a coborât pe drumul înghețat spre spitalul din oraș.

Au ajuns la timp.

Medicii l-au preluat pe Ioan, iar Elena a izbucnit în plâns. L-a prins pe Ilie de mână.

— Ne-ați salvat.

Ilie a simțit ceva ciudat în piept. Nu durere. Nu furie. Ci o căldură uitată.

Câteva zile mai târziu, Elena s-a întors la cabană. Cu un coș cu mâncare și o hârtie împăturită.

— Ioan e mai bine — a spus. — Și… am vrut să știți ceva.

Hârtia era un act vechi de proprietate. Terenul pe care era cabana.

— Tatăl meu v-a vândut locul pe nimic — a spus ea. — Dar legal… încă ne aparține. Am venit să vi-l dăm. Pentru că ne-ați primit când nimeni altcineva n-ar fi făcut-o.

Ilie a rămas fără cuvinte.

Elena a zâmbit.

— Uneori, o noapte schimbă o viață.

După ce a plecat, Ilie a stat mult timp pe prag. Pentru prima dată după ani, ușa nu i s-a mai părut o barieră.

Ci un început.