În cameră era o tăcere grea, de genul care ți se apăsa pe urechi. Singurele sunete au fost respirația blândă a lui Andrei și foșnetul discret al rochiei de mireasă în timp ce Bianca făcea instinctiv un pas înapoi.

Mihai a citit primul document. Apoi al doilea. Apoi al treilea. Fața i s-a făcut treptat palidă, ca zăpada care a căzut peste mine în munți în acea zi.

• Ce este asta? – se bâlbâi el.

Elena a trecut fără să se grăbească.

— Sesizarea unei infracțiuni. Ordin de protectie. Recunoașterea paternității. Și o cerere pentru pensie alimentară. Totul pus cap la cap. Totul înregistrat. În această dimineață.

Un murmur trecu prin cameră. Cineva a șoptit „Doamne…”. Cineva a răspuns la un alt apel.

Bianca se întoarse spre Mihai, cu ochii mari.

• Mi-ai spus că fosta ta… că a plecat de bună voie. Că nu voia un copil.

Am simțit o strângere în piept, dar nu am spus nimic. Adevărul nu mai avea nevoie de mine.

—Nu este ceea ce pare, încercă Mihai, dar vocea îi suna goală. Uită-te la ea… nici măcar nu are cu ce să se îmbrace.

M-am uitat la haina mea ieftina, cumparata cu ultimii 300 de lei. Apoi pe copilul meu. Și am zâmbit.

— Nu aveam ce să mă îmbrac, am spus clar. Dar am avut ceva care mi-a permis să supraviețuiesc.

Elena continuă pe un ton calm, aproape didactic:

• Sunt martori. Sunt fotografii. Există documente medicale. Și există un copil abandonat în mijlocul iernii. Legii nu-i plac astfel de povești.

Funcționarul a pus cartea deoparte.

-Cred că ceremonia…nu poate continua.

Bianca a scos încet inelul și l-a așezat pe masă lângă ea. Sunetul metalic era mai puternic decât orice muzică.

-Nu pot, Mihai. Nu cu un bărbat care o face.

A părăsit camera fără să se uite înapoi.

Mihai a rămas nemișcat. Pentru prima dată de când l-am cunoscut, părea mic. Neajutorat.

— O să regreti, mormăi el.

L-am privit drept în ochi.

• NU. Am regretat deja tot ce era de regretat. Acum pur și simplu merg mai departe cu viața.

Am făcut un pas înapoi. Apoi încă unul. Nimeni nu m-a oprit.

Când am ieșit afară, aerul rece mi-a umplut plămânii. Nu mai ningea. Cerul era senin, senin, ca după o furtună care își făcuse treaba.

Andrei s-a mișcat ușor și a deschis ochii. M-am uitat la el și am știut, cu o certitudine liniștitoare, că totul va fi în regulă.

Aveam un drum lung în față. Procesele. Documente. Zile grele.

Dar am avut și ceva ce Mihai nu ar avea niciodată.

Libertate.

Și copilul doarme în siguranță pe pieptul meu.