Am rămas nemișcată, cu cana de ceai tremurându-mi în mână. Pașii nu erau vechi. Marginile lor erau clare, proaspete, ca și cum cineva trecuse pe acolo cu puțin timp înainte să mă trezesc.

Primul gând a fost Vasile. Poate se întorsese după ceva uitat. Dar nu. Urmele veneau dinspre poartă și se opreau chiar sub fereastra de la sufragerie. Nu se întorceau înapoi.

Am simțit un fior rece pe șira spinării.

Mi-am pus halatul și am ieșit încet pe prispă. Zăpada scârțâia sub papuci. M-am apropiat de urme, fără să le stric. Erau pași de bărbat. Mari. Grei. Nu erau ai lui Vasile. Îi știam mersul, îi știam bocancii.

Atunci am văzut altceva.

Lângă fereastră, zăpada era ușor adunată, ca și cum cineva stătuse acolo. Iar pe pervaz… o urmă de noroi.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

În clipa aceea a sunat telefonul. Am tresărit atât de tare, încât aproape l-am scăpat.

— Ce faci? a mormăit Vasile. Am uitat să-ți spun… aseară, când am ieșit din curte, am văzut un tip pe stradă. Părea că se uită la case. Ai grijă.

— Vasile… i-am șoptit. A fost cineva aici.

Tăcere la capătul firului.

— Cum adică?

I-am povestit. Despre urme. Despre fereastră. Despre bătrână.

Nu a mai râs. Nu m-a mai certat că nu am dat zăpada.

— Sună la poliție, acum, a spus scurt.

Au venit repede. Doi polițiști tineri, cu fețele roșii de frig. Au fotografiat urmele, au măsurat distanța, au privit atent pervazul.

— Dacă dădeați zăpada, nu vedeam nimic, mi-a spus unul dintre ei. Așa… e clar. Cineva a încercat să se apropie de casă.

Mi s-au înmuiat genunchii.

Mai târziu, vecina de peste drum mi-a spus că, în noaptea aceea, cineva a fost prins încercând să intre într-o casă de la două străzi distanță. Avea antecedente. Căuta case unde știa că femeile sunt singure.

M-am așezat la masa din bucătărie și am început să plâng. Nu de frică. De realizare.

Dacă aș fi dat zăpada… nu aș fi știut niciodată că cineva a fost acolo. Poate că aș fi deschis ușa. Poate că…

În seara aceea, când Vasile s-a întors mai devreme decât era planificat, m-a găsit stând pe canapea, cu basmaua bătrânei pe genunchi. O găsisem dimineață, agățată de poartă.

Nu am mai văzut-o niciodată.

Dar de atunci, când pot, plătesc cumpărăturile cuiva. Și ascult. Pentru că uneori, cele mai simple gesturi și cele mai ciudate avertismente… chiar îți pot salva viața.