La ora cinci, Vlad a parcat o mașină neagră în fața blocului din nordul orașului. Raluca a ieșit prima, râzând, cu sacoșe în mâini. Purta o rochie cumpărată de el, o geantă care costa mai mult decât câștigă unii într-un an. Vlad le-a deschis ușa. Niciuna nu l-a privit cu adevărat. Era parte din decor: util, înlocuibil, invizibil.

Au luat-o pe Cristina din centru. Cristina avea râs zgomotos și replici tăioase. Lui Vlad nu-i plăcuse niciodată, dar tăcuse de dragul Ralucăi.

— Unde mergem, domnișoarelor? — a întrebat Vlad, cu voce plată.

— Pe Calea Victoriei, apoi la mall — a răspuns Raluca fără să-l privească.

Advertisements

Vlad a pornit.

Primele minute au fost conversație banală: trafic, vreme, o influenceriță. Aproape că s-a relaxat.

Apoi Cristina a spus, ca și cum ar comenta meniul:

— Auzi, Ralu, aproape te măriți cu bancomatul, nu?

Toate trei au râs. Nu un râs timid. O hohotire curată, fără vină.

Vlad a simțit o lovitură în stomac. Degetele i s-au strâns pe volan. Dar a privit înainte. „E o glumă”, și-a spus. „Umor prost”.

Raluca a oftat mulțumită.

— Era și timpul, sincer. Doi ani prefăcându-mă interesată de poveștile lui cu hoteluri… — și a chicotit — ar trebui să primesc o medalie.

Lumea s-a oprit pentru o secundă. Ca și cum zgomotul orașului s-ar fi îndepărtat.

Andreea a adăugat, cu un ton fals amabil:

— Măcar e arătos.

— Da, arătos și… ușor de manevrat — a spus Raluca. — Intimitatea e acceptabilă. Restul e problema: e atât de previzibil. Parcă e un contabil de cincizeci de ani prins în corpul unui bărbat de treizeci și șase.

Cristina a aplaudat, amuzată.

— Păi, iubito, cine mai are nevoie de spontaneitate când ai carduri fără limită?

Raluca a râs scurt, mulțumită.

— Exact. Fiecare cină plictisitoare e o bijuterie. Fiecare weekend acasă, o vacanță de zeci de mii de lei.

Vlad a înghițit în sec. I s-a făcut greață. A vrut să frâneze, să se întoarcă, să le spună că e el, că aude tot. Dar ceva l-a ținut pe loc: nevoia crudă de a auzi până la capăt, de a nu mai lăsa loc negării.

Mașina a continuat să ruleze, iar Vlad a simțit cum fiecare metru îl dezbracă de o iluzie.

N-a spus nimic. N-a schimbat banda. N-a oftat.

Le-a lăsat pe Calea Victoriei, cu un „O seară bună” rostit corect, mecanic. Raluca i-a întins bancnota fără să se uite. A lăsat-o pe scaun, ca pe un bacșiș firesc.

Vlad a parcat câteva străzi mai departe. A stat cu fruntea pe volan minute în șir. Nu plângea. Era prea gol pentru asta.

În seara aceea, nu s-a dus acasă. A mers pe jos. A trecut pe lângă oameni care își țineau de mână copiii, pe lângă cupluri grăbite, pe lângă vitrine luminate. Lumea mergea înainte, nepăsătoare la prăbușirea lui interioară.

Acasă, a scos costumul din dulap. Inelul. Contractele de nuntă. Le-a pus pe masă ca pe niște dovezi într-un proces pe care îl pierduse deja.

Dimineața, a sunat-o.

— Trebuie să vorbim — a spus calm.

Raluca a venit sigură pe ea, cu zâmbetul pregătit. A început să vorbească despre planuri, despre meniuri, despre invitați.

Vlad a ridicat mâna.

— Te-am auzit ieri.

Zâmbetul ei s-a blocat.

— Ce vrei să spui?

— Eram eu. Șoferul. Tot drumul.

Liniște.

— Ai spus adevărul — a continuat el. — Și pentru prima dată, ți-l mulțumesc.

Raluca a încercat să râdă, să minimalizeze. Glume. Neînțelegeri. „Știi cum sunt fetele”.

Vlad s-a ridicat.

— Nu vreau să fiu bancomatul nimănui. Nici proiectul nimănui. Vreau să fiu ales.

A rupt logodna pe loc.

Au urmat săptămâni grele. Ziare. Bârfe. Presiuni. Dar, pentru prima dată după ani, Vlad dormea.

A început să refuze afaceri care nu-l reprezentau. A finanțat proiecte mici. A reluat desenul. A schițat o clădire comunitară într-un oraș mic. A stat de vorbă cu oameni care nu-i știau numele.

Într-o zi, într-o cafenea banală, o femeie i-a cerut un șervețel. Desena.

— Sunteți arhitect? — l-a întrebat.

Vlad a zâmbit.

— Încă nu. Dar învăț din nou.

Nu și-a găsit iubirea atunci.

Dar s-a găsit pe sine.

Și a fost, în sfârșit, suficient.