Am ieșit din debara abia după ce ușa de la intrare s-a trântit și pașii lor s-au pierdut pe alee.

Am stat câteva secunde sprijinită de perete, respirând adânc. Paharul de șampanie tremura încă în mână. L-am lăsat pe jos, întreg, de parcă nici nu mai conta.

În seara aceea n-am spus nimic.

Am zâmbit, am strâns farfurii, am stins lumini. Gheorghe m-a privit atent, de parcă încerca să vadă dacă „uit” ceva. N-am uitat nimic. Din contră.

În noaptea aia n-am dormit. Am scos toate actele din sertarul vechi, cel de sub fața de masă. Contracte, titluri, extrase de cont. Casa de la țară era trecută pe numele meu dinainte să-l cunosc pe el. Pământul venise de la bunicul meu, care l-a primit după război. Știam fiecare hotar, fiecare hârtie.

Dimineața, am sunat un avocat din oraș. Un om simplu, recomandat de o vecină. I-am spus tot. A ascultat fără să mă întrerupă.

— Doamnă Maria, mi-a spus calm, ce au făcut ei nu e doar imoral. E penal.

Atunci am știut că nu sunt singură.

În zilele următoare am jucat rolul pe care îl așteptau. Am „uitat” să pun sare în ciorbă. Am întrebat de două ori ce zi e. I-am lăsat să creadă că planul lor merge.

Între timp, avocatul a cerut copii după toate actele semnate „în orb”. Unele aveau semnătura mea falsificată. Altele erau incomplete. Altele pur și simplu nule.

Am făcut și eu ce știam mai bine.

Am înregistrat.

Fiecare discuție. Fiecare insinuare. Fiecare moment în care Nicoleta îmi vorbea ca unui copil. Fiecare dată când Gheorghe îmi „corecta” amintirile.

A venit și ziua evaluării.

În cabinet, medicul m-a privit atent. I-am răspuns clar la toate întrebările. I-am spus data, anul, numele prim-ministrului, cât costă pâinea. Am zâmbit.

La final, a închis dosarul.

— Doamnă Maria, sunteți perfect lucidă.

Când am ieșit, Radu era alb la față.

Două săptămâni mai târziu, i-am chemat pe toți la masă. Ca pe vremuri.

Am pus pe masă actele. Înregistrările. Raportul medical. Notificarea avocatului. Plângerea depusă.

Nicoleta a început să plângă. Gheorghe s-a așezat pe scaun, ca lovit. Radu nu m-a putut privi.

— V-ați gândit să mă îngropați de vie, am spus calm. Dar ați uitat un lucru. Casa asta m-a crescut. Și eu nu plec nicăieri.

În aceeași lună, am cerut divorțul. Am recâștigat tot. Casa, pământul, liniștea.

Astăzi stau pe prispa casei de la țară, cu ceaiul cald în mână. Am șaizeci și șase de ani. Nu sunt confuză. Nu sunt slabă.

Și nimeni nu-mi mai decide viața în locul meu.