— Ai auzit? spuse una dintre infirmiere, în timp ce își potrivea halatul.— Cum să nu… păcat de omul ăla. Dar dacă fratele lui chiar vine, poate mai are o șansă.

Vera simți cum îi fuge pământul de sub picioare.Fratele lui?

Florin îi spusese mereu că e singur pe lume. Că părinții i-au murit devreme și că nu mai are pe nimeni. Niciodată, în cei douăzeci de ani de căsnicie, nu pomenise de vreun frate.

— Vine din provincie, continuă cealaltă infirmieră. Dintr-un sat de lângă Botoșani. A zis că ajunge mâine dimineață.

Inima Verei începu să bată nebunește.Minunea. Asta era minunea.

Se ridică de pe bancă și intră din nou în spital, cu pași nesiguri. Coridoarele miroseau a dezinfectant, iar fiecare secundă părea mai grea decât un sac de ciment. L-a găsit pe doctorul Ionescu la birou.

— Domnule doctor… e adevărat? există un posibil donator?Medicul o privi lung, apoi oftă.— Oficial, nu pot confirma nimic. Ne-a sunat un bărbat. Spune că e fratele pacientului. Compatibilitatea urmează să fie verificată.

Vera ieși tremurând.Toată noaptea n-a dormit. A stat pe scaun, lângă patul lui Florin, ținându-l de mână. La un moment dat, bărbatul deschise ochii.

— Ce-ai, Vera?— Nimic… sunt doar obosită.

Dimineața, la prima oră, ușa salonului se deschise. Un bărbat trecut de patruzeci de ani, cu haine simple, prăfuite, stătea stingher în prag. Avea aceiași ochi ca Florin.

— Eu suntIon, spuse încet. Fratele lui.

Vera simți cum lacrimile îi curg din nou. Nu de durere, ci de speranță.

Analizele durară ore întregi. Fiecare minut era o tortură. Când doctorul Ionescu ieși din laborator, Vera se ridică în picioare.

— Este compatibil, spuse medicul. Avem șanse reale.

Operația a fost lungă. Greu de dus. Vera stătea pe hol, strângând în mână o iconiță mică, cumpărată de la o biserică din apropiere. Promisese în gând că, dacă Florin va trăi, vor începe de la zero. Vor vinde apartamentul, vor merge la țară, vor trăi simplu, fără alergătura după bani, fără stres.

După ore întregi, ușile sălii de operație se deschiseră.

— A reușit, spuse doctorul. Ambii sunt stabili.

Vera izbucni în plâns, de data asta cu genunchii moi de fericire.

Florin se trezi după două zile. Slab, dar viu.— Ai rămas cu mine, îi șopti Vera.

Câteva luni mai târziu, stăteau pe o bancă, într-un parc liniștit din Iași. Ion, fratele regăsit, râdea alături de ei. Viața nu mai era ușoară, dar era adevărată. Trăiau dintr-un salariu modest, numărau fiecare leu, dar aveau ce contează cu adevărat.

Uneori, o conversație auzită din întâmplare poate schimba un destin.Iar pentru Vera și Florin, a fost începutul unei a doua vieți.