Toma s-a întors încet. Nu era omul care să se sperie ușor. Îngropase sute de oameni, văzuse rude leșinate, mame urlând, tați care nu scoteau un sunet. Dar sunetul acela… nu semăna cu nimic cunoscut.

Venea dinspre mormântul proaspăt.

A pășit încet, cu pași grei, iar fiecare scârțâit al zăpezii îi bătea în cap. S-a apropiat și a rămas nemișcat.

Din pământ se auzea clar.

Bum.Scrâșnet.Un sunet înfundat, ca și cum cineva lovea din interior.

Inima i-a luat-o razna.

„Nu se poate…”, a șoptit el.

S-a uitat în jur. Cimitirul era gol. Liniște. Doar apusul roșiatic și crucile care aruncau umbre lungi.

Sunetul s-a repetat. Mai tare.

Atunci a înțeles.

Femeia era vie.

Toma a fugit spre magazie. Mâinile îi tremurau atât de tare încât cu greu a apucat lopata. A început să sape ca un nebun, fără să se mai gândească la nimic. Pământul zbură în toate părțile.

După câteva minute, a dat de capacul sicriului.

Dinăuntru se auzea plâns.

Un plâns înăbușit, disperat.

A lovit cu lopata până a reușit să desprindă capacul. Când l-a deschis, femeia a tras aer în piept ca un om scos din apă. Avea fața vineție, buzele crăpate, unghiile rupte.

— Ajută-mă… te rog… a șoptit ea.

Toma a scos-o afară, a învelit-o în haina lui și a dus-o în magazie. Tremura toată. Nu de frig. De groază.

— El… el m-a făcut… a spus printre lacrimi.

Abia mai târziu a aflat adevărul.

Interlopul voia să scape de ea. Știa prea multe. A pus medicul plătit să declare moartea. A organizat o înmormântare rapidă. Fără autopsie. Fără întrebări.

Toma a sunat la poliție dintr-un telefon vechi. A spus doar atât: „E vie. Și nu trebuie să știe nimeni.”

Femeia a dispărut în acea noapte.

Oficial, a murit.

Neoficial, a fost mutată într-un alt oraș din România, cu alt nume, alți bani, o viață nouă. Se spune că cineva i-a lăsat o sumă mare, în lei, suficientă cât să o ia de la capăt.

Interlopul n-a aflat niciodată adevărul. Sau poate a aflat, dar era deja prea târziu.

La câteva luni după aceea, a fost arestat.

Toma n-a mai fost același om. A continuat să lucreze în cimitir, dar nu mai rămânea seara. Parcă lăsase acolo o parte din suflet.

Bunica spunea că, ani mai târziu, o femeie îmbrăcată simplu venea uneori la poarta cimitirului, lăsa flori la o cruce fără nume și pleca fără să spună nimic.

Iar Toma, de fiecare dată când o vedea, își scotea căciula și închidea ochii.

Pentru că știa un lucru sigur:

În ziua aceea, nu doar un om fusese salvat.Ci și conștiința lui.