„Fugi acum.”

Atât scria.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Pentru o clipă, am crezut că nu înțeleg bine. M-am uitat din nou, literele erau clare, scrise de mână, apăsate, de parcă cineva se grăbise.

Am ridicat privirea spre chelneriță. Ea deja se îndepărta, dar pentru o fracțiune de secundă s-a uitat înapoi la mine. Nu era o privire normală. Era una serioasă. Aproape speriată.

„Totul e în regulă?” m-a întrebat el, zâmbind forțat, în timp ce încă scotocea prin portofel.

Am simțit un fior rece pe șira spinării.

„Da… doar că… poate plătim cash?” am zis, încercând să par calmă.

„N-am destul… dar rezolv imediat,” a spus el repede.

M-am uitat în jur. Restaurantul era liniștit. O familie la o masă, doi bătrâni la alta. Nimic suspect. Și totuși…

M-am aplecat ușor peste masă.

„Cred că nu mă simt prea bine,” i-am spus. „Aș vrea să ies puțin afară.”

El s-a încruntat.

„Acum? Stai, terminăm aici și plecăm împreună.”

Tonul lui s-a schimbat. Nu mai era la fel de relaxat.

Inima îmi bătea din ce în ce mai tare.

„Te rog… doar două minute,” am insistat.

S-a uitat fix la mine, câteva secunde prea lungi. Apoi a zâmbit din nou, dar zâmbetul nu i-a ajuns la ochi.

„Bine… dar nu pleca nicăieri.”

Am dat din cap și m-am ridicat.

Pașii până la ieșire mi s-au părut interminabili. Simțeam că mă privește. Că mă urmărește.

Când am ieșit afară, aerul rece m-a lovit direct în față. Am inspirat adânc. M-am uitat în stânga, în dreapta.

Și atunci am văzut-o.

Chelnerița era deja acolo, lângă ușă, de parcă mă aștepta.

„Ascultă-mă atent,” a spus repede. „Nu te mai întoarce.”

„Ce? De ce?” am șoptit, simțind cum îmi tremură vocea.

„Nu e prima dată când vine aici cu cineva,” a continuat ea. „De fiecare dată altă fată. Și mereu ceva nu e în regulă.”

Am rămas fără aer.

„Ce vrei să spui?”

Ea a ezitat o clipă.

„Ultima fată… a plecat cu el. Și n-a mai venit niciodată aici. Nimeni n-a mai auzit de ea.”

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.

„Poate e o coincidență…” am încercat să spun, dar nici eu nu credeam.

„Poate,” a spus ea. „Dar eu n-aș risca.”

Din restaurant s-a auzit ușa deschizându-se.

„Hei! Unde ești?” vocea lui.

Chelnerița m-a prins de mână.

„Pleacă. Acum.”

Nu am mai stat pe gânduri.

Am pornit repede pe stradă, apoi am început să alerg. Nu m-am uitat înapoi. Nu m-am oprit decât după câteva străzi, când respirația mi s-a tăiat complet.

Am scos telefonul cu mâinile tremurânde și am chemat un taxi.

În timp ce așteptam, am primit un mesaj.

De la el.

„Unde ai dispărut?”

Am blocat numărul fără să răspund.

Când am ajuns acasă, am încuiat ușa de două ori. M-am așezat pe canapea și am început să tremur.

A doua zi dimineață, am povestit totul unei prietene. Ea m-a privit lung.

„Știi că acum câteva luni… s-a dat la o colegă de-a mea?”

Am înghețat.

„Și?”

„A refuzat să iasă cu el. A spus că ceva nu i-a inspirat încredere.”

Am închis ochii.

Pentru prima dată, am realizat cât de aproape am fost de ceva… ce nu pot nici acum să explic.

Uneori, instinctul nu e doar o senzație.

Uneori, e exact lucrul care te salvează.