Nea Dumitru a oftat adânc, ca și cum ar fi purtat în piept o povară grea.

— Nu e locul meu să spun… dar ar fi bine să te duci la vechiul grajd de lângă izlaz.

Matei a simțit cum stomacul i se strânge.

— Grajd?

Bătrânul a dat din cap încet.

— Acolo stau acum.

Matei n-a mai spus nimic. A urcat în dubiță și a pornit imediat.

Drumul spre izlaz era scurt, dar în acele minute i s-a părut nesfârșit.

În mintea lui se învârteau gânduri care nu aveau sens.

Cum adică părinții lui nu mai locuiau în casă?

Casa aceea fusese ridicată de bunicul lui. Fiecare cărămidă avea o poveste.

Când a ajuns lângă grajd, a oprit brusc.

Clădirea era veche, din scânduri negre de vreme.

Ușa era întredeschisă.

Matei a coborât încet.

Pașii îi sunau apăsat pe pământul bătătorit.

Când a împins ușa, inima i s-a strâns.

Înăuntru, pe jos, pe niște saci vechi, stăteau doi oameni.

Mama și tatăl lui.

În fața lor era o găleată metalică.

Iar în ea… boabe de porumb amestecate cu tărâțe.

Moș Ion lua câte o mână și mânca încet.

Mama lui făcea la fel.

Matei a rămas împietrit.

— Tată…

Cei doi au ridicat capul.

Pentru o clipă, bătrânul nu l-a recunoscut.

Apoi ochii i s-au luminat.

— Matei?!

Mama lui a început să plângă.

Matei a căzut în genunchi lângă ei.

— Ce faceți aici? Ce s-a întâmplat?!

Moș Ion a încercat să zâmbească.

— E bine, băiete… ne descurcăm noi.

Dar Matei vedea adevărul.

Hainele rupte.

Oboseala.

Rușinea din priviri.

— Cine v-a făcut asta?

Tatăl lui a tăcut.

Dar mama lui a spus încet:

— Fratele tău…

Matei a simțit cum îi fierbe sângele.

Fratele lui mai mic, Vasile.

Cel care rămăsese în sat.

— A zis că pământul e al lui acum… că voi sunteți prea bătrâni să mai decideți ceva…

Casa fusese trecută pe numele lui cu niște hârtii.

Hârtii pe care moș Ion le semnase fără să înțeleagă.

Matei a strâns pumnii.

Dar apoi a respirat adânc.

A scos încet din buzunar hârtia împăturită.

— Tată… eu nu am venit cu mâna goală.

A întins biletul de loterie și documentul de confirmare.

— Am câștigat.

Părinții au rămas fără cuvinte.

— Avem destui bani… peste 2 milioane de lei.

Moș Ion a clătinat din cap.

— Nu ne trebuie bani, băiete… noi doar…

— Ba da, tată.

Matei s-a ridicat.

— Ne trebuie dreptate.

A doua zi dimineață, tot satul vorbea.

Matei adusese un avocat din oraș.

Hârtiile semnate de moș Ion fuseseră făcute prin înșelăciune.

Iar legea era clară.

După câteva săptămâni, casa și pământul s-au întors înapoi la părinți.

Vasile a plecat din sat.

Dar Matei nu s-a oprit acolo.

A renovat casa bătrânească.

A pus acoperiș nou.

Ferestre noi.

A cumpărat animale.

Și a pus bani deoparte pentru ca părinții lui să trăiască liniștiți.

Într-o seară, stăteau toți trei pe bancă, în curte.

Soarele apunea peste câmp.

Moș Ion a spus încet:

— Ți-am zis când erai mic… un om valorează cât are grijă de ai lui.

Matei a zâmbit.

— Am învățat de la cel mai bun.

Și în liniștea acelei seri, pentru prima dată după mulți ani, familia Radu era din nou acasă.