…și totuși, acum era aici. În sala VIP, în același loc unde Dominic și Isabela râdeau de ea ca de o glumă proastă. Când îi văzuse intrând, instinctul ei fusese să își plece privirea, să se facă mică, să treacă neobservată. Dar nu mai era femeia aceea speriată de acum un an.

Totuși, durerea adâncă rămânea. O simțea ca pe o înțepătură rece în stomac.

Dominic se apropie, cu acel zâmbet triumfător care îi fusese cândva familiar.— Vai, Victoria… tot cu haine din talcioc? Și eu credeam că te-ai ridicat și tu un pic după divorț… spuse el, suficient de tare încât să audă toată lumea.

Isabela râdea și filma, ca și cum ar fi asistat la un concurs de umilire.Victoria nu răspunse. Își strânse haina la piept și privi pe fereastră, acolo unde zgomotul avioanelor era mai blând decât cuvintele lor.

Un agent al aeroportului trecu prin fața lor, iar Dominic îl opri:— Dom’le, să știți că doamna asta nu prea are ce căuta aici. Poate s-a rătăcit.

Victoria simți cum îi urcă sângele în obraji, dar nu spuse nimic.În schimb, agentul zâmbi politicos.— Doamna Grigorescu este pe lista pasagerilor VIP de azi. Vă rog să nu o deranjați.

În secunda aceea, Isabela încetă să mai filmeze.Dominic înghiți în sec.

Dar abia urma partea adevărată.

La zece minute după incident, un zgomot puternic se auzi de pe pistă.Un jet alb, imens, cu linii aurii, ateriza lin, ca o pasăre uriașă.Logo-ul de pe coadă era cunoscut în toată România:Grupul Caraman. Una dintre cele mai mari companii din Europa de Est.

Dominic rămase cu gura deschisă.— Nu… nu poate fi pentru ea…

Ușa avionului se deschise, iar pe scări coborî însușiMarius Caraman, omul despre care presa scria că făcuse avere de sute de milioane de lei din infrastructură și tech. Unul dintre puținii oameni care înțelegeau cu adevărat valoarea unui algoritm.

Victoria îl recunoscuse doar din poze.Nu se așteptase în veci să vină personal.

— Doamnă Grigorescu! strigă el, zâmbind larg. Ne bucurăm că ați acceptat invitația. Abia așteptăm să vorbim despre proiectul dumneavoastră.

Toată sala se întoarse spre ea.Dominic și Isabela rămăseseră statui.

Victoria se ridică încet.Inima îi bătea nebunește, dar pentru prima dată după mult timp, nu era de teamă — era de emoție.

— Domnule Caraman… nu pot să cred că ați venit personal.

— Pentru un om ca dumneavoastră? Aș fi venit și cu elicopterul, dacă trebuia. Haideți, avem multe de discutat.

El îi întinse mâna.Victoria făcu câțiva pași, simțind privirile tuturor arse în spatele ei.Când trecu pe lângă Dominic, acesta șopti:— Ce… ce ai făcut? Cum…?

Victoria se opri.Îl privi pentru prima dată fără frică.

— Mi-am păstrat inteligența, Dominic. Tu doar ai păstrat fațada.

Isabela își ascunse telefonul.Dominic rămase palid, ținându-se de brațul ei ca să nu-și piardă echilibrul.

Victoria urcă scările jetului, iar în clipa în care ușa se închise în urma ei, simți cum tot ce o apăsase ani întregi se desprinde de pe umeri.

În avion, Marius Caraman îi întinse un dosar subțire.

— Știm ce ai creat. Știm și cum ai fost tratată. Vrem să lucrăm cu tine. Dar nu ca angajat. Ca partener. 40% din noul proiect îți aparține. Investim tot ce e nevoie.

Victoria rămase fără aer.— Dar… de ce eu?

— Pentru că lumea are milioane de prezentatori ca Dominic.Dar oameni ca tine, care creează? Sunt unul la un milion.

Ochii i se umplură de lacrimi.

Pentru prima oară după 687 de nopți nedormite, simțea că viitorul nu era o amenințare.

Era o promisiune.

Jetul porni spre pistă, iar Bucureștiul rămase mic sub norii de iarnă.

Victoria închise ochii și zâmbi.

Nu câștigase doar răzbunare.

Câștigase viața înapoi.