Râsul ei era slab, ca foșnetul frunzelor uscate. S-a rezemat de bicicletă și a oftat adânc.

— Mamă, mereu cauți nisip… dar n-ai văzut niciodată o bicicletă.

Grănicerul a înghețat.

• Bicicleta? întrebă el, neînțelegând.

— Da, o bicicletă, spuse ea, mângâind ghidonul strâmb. „Asta tocmai a depășit limita.” Zi de zi.

A simțit un nod în stomac.

• Ce vrei să spui?

Bătrâna a ridicat din umeri.

— Pe atunci, acolo se vindeau biciclete bune cu mulți bani. Le-am cumpărat de aici vechi și stricate, le-am reparat puțin și am trecut granița. Le-am vândut acolo. Cu banii ăia am cumpărat altele, tot vechi, și am luat-o de la capăt.

-Și nisipul? – șopti el.

— Nisipul era acolo, ca să poți privi unde trebuia. Ca să fie ceva de verificat.

A închis ochii pentru o clipă. Atâția ani. Atâtea verificări. Atâtea rapoarte.

• Dar… de ce? întrebă el. -Pentru bani?

Bătrâna dădu din cap.

— Pentru copii. Pentru nepoți. Pentru pâine. Soțul meu a murit devreme, pensia era mică. Nimeni nu te întreabă cum trăiești, mamă.

Ea a tăcut, apoi a adăugat încet:

• N-am rănit pe nimeni. Tocmai am mers cu bicicleta.

Grănicerul se uită la mâinile ei. Crăpat, subțire, tremurând. Mâinile care au lucrat toată viața.

• Știi care e cel mai greu? spuse ea. — Că în toți acești ani nu m-a întrebat nimeni dacă a fost greu. Doar ce am în geanta mea.

A simțit un nod în gât.

— Iartă-ne, mamă, spuse el, fără să-și dea seama că o spunea cu voce tare.

Ea a zâmbit.

— Nu există nimic de iertat. Fiecare își face treaba lui.

Au stat în tăcere o vreme. Apoi și-a luat bicicleta.

„Ai grijă de tine, mamă”, i-a spus ea. — Și încetează să cauți nisip când adevărul este chiar în fața ochilor tăi.

A plecat încet, cu pași mici, pierzându-se printre oameni.

Grănicerul a stat acolo mult timp. Pentru prima dată în zeci de ani, a înțeles că nu tot ce este important este în sacoșe.

Uneori, adevărul trece pe lângă tine pe o bicicletă veche.