Înainte de a răspunde la apel, m-am uitat în holul aeroportului cu pereți de sticlă, ca și cum lumea și-ar fi ținut pentru scurt timp respirația.

„Maria Ionescu”, am spus calm, fără să mă grăbesc.

Vocea de la celălalt capăt al firului era directă, încrezătoare și lipsită de ezitare.

„Bună dimineața, doamnă Ionescu. Numele meu este Michał Dumitrescu, președintele consiliului de administrație. Am vrut să confirm că consiliul a aprobat proiectul. Mâine semnăm contractul. Suma finală este de patru sute optzeci de mii de lei, exact așa cum ați propus.”

Am închis ochii pentru o secundă. Nu din șoc sau euforie. Mai degrabă din recunoștință tăcută – față de mine, față de versiunea mea care nu renunțase.

„Excelent. Ne vedem mâine la ora zece”, am răspuns și am încheiat apelul.

Când am ridicat privirea, l-am văzut pe Andrei privindu-mă cu atenție. Ioana stătea lângă mine, mușcându-și nervoasă buza. „E totul în regulă?”, a întrebat el, prefăcându-se indiferentă.

„Nu putea fi mai bine”, am răspuns.

Mi-am luat valiza și m-am îndreptat spre ieșire, dar Andrei a făcut un pas spre mine.

„Maria… putem vorbi?”

M-am oprit și l-am privit fără furie, fără sentimente – cu o claritate care îmi lipsise cândva.

„Acum doi ani, nu ai vrut să vorbești. Ai spus că nu e loc pentru mine în viața ta. Îți amintești?”

A înghițit în sec.

„Am făcut o greșeală.”

„Știu”, am răspuns calm. „Dar nu cu mine. Cu tine însuți.”

Ioana ne privea cu un disconfort crescând. Poate pentru prima dată, a văzut că bărbatul de lângă ea nu era atât de încrezător pe cât părea.

„Eu… eu plec”, a mormăit ea și s-a îndepărtat încet, ca și cum nu ar fi vrut să întrerupă ceva ce nu înțelegea pe deplin.

Am rămas singuri, iar Andrei arăta ca și cum spațiul din jurul lui s-ar fi golit brusc.

„Ești… diferită”, a spus el încet.

„Nu. Sunt completă”, am răspuns.

I-am povestit pe scurt, fără dramă. Despre lunile petrecute pe canapeaua altcuiva. Despre proiectele preluate unul după altul, fără garanții, fără siguranță. Despre nopțile în care am plâns în baie și apoi m-am ridicat și am mers mai departe. Despre cum am învățat să nu mai cer nimănui permisiunea de a exista.

„Știi ce m-a durut cel mai tare?”, am întrebat. „Nu că ai plecat. Ci că m-ai făcut să cred că nu sunt nimic fără tine.”

Ochii lui s-au sticlat.
„Nu era adevărat.”

„Exact”, am spus. „N-a fost niciodată.”

Am ieșit din aeroport cu spatele drept. Afară, Bucureștiul pulsa de viață – haotic, zgomotos, autentic. Am oprit un taxi și i-am dat adresa unui hotel din centrul orașului.

Șoferul s-a uitat la mine în oglindă și a zâmbit.
„Bună dimineața, doamnă. E clar că e un moment bun pentru dumneavoastră.”

I-am zâmbit înapoi.

„E o viață bună.”

Și știam un lucru: nimeni nu-mi va mai lua vreodată locul în ea.