Nelu a stat nemișcat câteva secunde.

Nu pentru că ar fi fost surprins. Nu pentru că ar fi fost rănit pentru prima dată.

Ci pentru că, după o viață întreagă în care a privit moartea în ochii lui, disprețul, exprimat printr-un zâmbet, l-a lovit mai tare decât orice glonț.

„Domnule director”, a spus el calm, „acesta este contul meu. Dacă există o problemă, spuneți-mi și plec.”

Cătălin a ridicat din umeri.

„Avem datoria să investigăm. Știți, au existat cazuri de… oameni care s-au dat drept veterani ca să profite de asta.” Apoi s-a uitat la agentul de pază. „Vă rog să-l însoțiți afară până când putem explica.”

Agentul de pază a ezitat.

S-a uitat la bătrân. La șapca lui. La postura lui dreaptă, deși spatele îl trăda. La felul în care stătea, ca și cum ar fi așteptat un ordin.

„Nu este nevoie”, a spus Nelu încet. „Plec singur.”

A făcut un pas înapoi.

Deodată, ușa băncii s-a deschis.

Un bărbat înalt, într-o haină închisă la culoare, a intrat cu pași grei. Liniștea s-a așternut peste cameră.

„Care dintre voi l-a dat afară pe Ion Radu?”, a întrebat el cu o voce gravă.

Cătălin a înlemnit.

„Cine sunteți?”

Bărbatul și-a descheiat haina și și-a arătat legitimația.

Generalul-maior Dumitru Marinescu.

Casierița și-a acoperit gura cu mâna.

Gardianul a făcut un pas înapoi.

„Acest om”, a continuat generalul, arătând spre Nelu, „m-a antrenat.” „A antrenat sute de soldați.” „A fost în misiuni despre care nici măcar astăzi nu citești în manuale.” „Și l-ai făcut să fie un «fals veteran»?”

Cătălin a început să mormăie ceva despre proceduri.

Generalul l-a întrerupt cu o privire.

„Procedura este respect pentru oameni. Restul este birocrație.”

S-a întors către Nelu.

„Iertați întârzierea, domnule instructor.”

Ochii bătrânului s-au umezit.

Nu de rușine. Nu de durere.

Ci pentru că, după toți acești ani, cineva i se adresase din nou cu „domnule”, fără ironie.

Directorul băncii a sosit în grabă.

Scuze. Promisiuni. Oferte.

Nelu a retras banii. Exact suma pe care o ceruse.

Câteva sute de lei.

Nimic mai mult.

În timp ce pleca, generalul i-a pus o mână pe umăr.

„Nepotul dumneavoastră va fi mândru de dumneavoastră.”

Nelu a zâmbit.

„Sper că nu trebuie să fie general ca să fie respectat.”

În ziua aceea, banca și-a schimbat procedurile.

Dar pentru Nelu, cel mai important lucru fusese deja realizat:

Demnitatea.