Radu a râs scurt, nesigur.

— Glumești, nu?

— Deloc — am spus calm. — Dacă tot vorbim despre ideal și perfecțiune, mi se pare corect să fim corecți până la capăt.

S-a ridicat, bombănind, aruncând priviri în jur, să vadă dacă ne observă cineva. Restaurantul era aproape plin. O familie cu un copil la masa de lângă noi, două femei mai în vârstă care mâncau supă, un cuplu tânăr care își făcea poze.

Am întins ruleta.

— Stai drept — i-am spus. — Ca la măsurători serioase.

— E penibil — a zis, dar n-a plecat.

Am măsurat întâi talia. Apoi umerii. Apoi pieptul. Am făcut-o lent, fără grabă, exact cum măsurase el cu privirea fiecare detaliu la mine, la întâlnirea trecută.

— Știi — am spus liniștită — observ că și tu ai câteva kilograme în plus față de ce ar arăta bine la o cină cu investitori.

— Ce prostii sunt astea? — a ridicat vocea.

— Nu prostii. Standardele tale — am răspuns. — Dacă eu trebuie să slăbesc șapte kilograme ca să fiu „demnă”, atunci și tu ai putea da jos măcar zece. Burta se vede sub cămașă. Și cămașa nu mai e chiar nouă.

O femeie de la masa vecină a ridicat sprânceana. Copilul s-a oprit din mâncat și se uita la noi.

— Tu îți bați joc de mine — a spus Radu, roșu la față.

— Nu — am spus. — Doar aplic regulile tale. În plus, mai e ceva.

Am strâns ruleta și am pus-o pe masă.

— Mai există un criteriu. Bunul-simț. Respectul. Asta nu se măsoară în kilograme, dar, din păcate, la tine lipsește complet.

S-a așezat brusc, a tras paharul de vin spre el și a băut dintr-o înghițitură.

— Exagerezi. Femeile ca tine ar trebui să fie recunoscătoare că un bărbat ca mine se uită la ele.

Am zâmbit. Nu ironic. Clar.

— Femeile ca mine — am spus — nu mai sunt dispuse să se micșoreze ca să încapă în viața cuiva. Nici la propriu, nici la figurat.

Am chemat ospătarul, am plătit salata și ceaiul meu. Am pus pe masă exact cât consumația mea. Nici un leu în plus.

— Vinul și friptura sunt ale tale — am adăugat. — Tu le-ai ales.

M-am ridicat. În spatele meu, cineva a spus încet „bravo”. Nu m-am întors.

Afara, aerul era rece. Am mers pe jos câteva străzi, cu geanta pe umăr și ruleta încă în ea. Am simțit cum mi se ușurează pieptul cu fiecare pas.

În seara aceea nu m-am dus la sală. Nu mi-am cântărit corpul. Nu mi-am făcut plan alimentar. Mi-am făcut o supă acasă, am pus muzică românească veche și am stat pe canapea.

Pentru prima dată după mult timp, nu m-am simțit evaluată. M-am simțit întreagă.

Și mi-am promis ceva simplu: niciun bărbat nu va mai avea voie să-mi spună cât valorez în kilograme, în mărimi sau în „potențial”.

Valoarea mea nu încape pe nicio ruletă.

Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.