Andrei a râs scurt, forțat, crezând probabil că glumesc. Când a văzut că nu-mi schimb expresia, a înțeles că nu e o joacă.
— Ești serioasă? a întrebat.
— Foarte serioasă.
S-a ridicat încet, uitându-se în jur, să vadă dacă cineva ne observă. Restaurantul era aproape plin. Un cuplu în vârstă la masa de alături, doi tineri care își făceau poze cu telefonul, un chelner care se prefăcea că șterge pahare, dar trăgea cu urechea.
Am desfăcut metrul și l-am întins calm.
— Stai drept, te rog. Ordinea e importantă, nu?
— Ești ridicolă, a mormăit.
— Doar aplic aceleași criterii.
I-am măsurat talia. Apoi pieptul. Apoi brațul.
— Interesant, am spus, mai mult pentru mine. Vezi tu, și eu am niște standarde. De exemplu, îmi place un bărbat care nu simte nevoia să corecteze corpul altuia ca să se simtă superior.
Fața i s-a înroșit.
— Tu chiar ai o problemă, a spus printre dinți.
— Nu, Andrei. Tu ai.
Am strâns metrul și l-am pus la loc în geantă.
— Ascultă-mă bine. Corpul meu nu e un proiect de renovare. Nu e „în lucru” și nu așteaptă avizul tău. Dacă vreau să slăbesc, o fac pentru mine. Dacă nu, tot pentru mine.
A vrut să spună ceva, dar s-a blocat. Pentru prima dată de când îl știam, nu avea replica pregătită.
— Știi ce e amuzant? am continuat. Vorbești de ideal, dar nu vezi omul din fața ta. Vezi doar decorul.
M-am ridicat, mi-am luat haina și geanta.
— Îți doresc succes la cinele tale scumpe. Sper să găsești femeia perfectă. Doar să nu uiți un lucru: perfecțiunea nu ține loc de caracter.
Am lăsat câțiva lei pe masă pentru ceai și am plecat.
Afara era frig. Un frig curat, care m-a trezit. Am mers pe jos câteva stații, fără grabă. Simțeam ceva ce nu mai simțisem de mult: ușurare.
În seara aia n-am mâncat salată. Mi-am făcut o omletă acasă, am deschis televizorul și am râs singură, gândindu-mă la fața lui când a văzut metrul.
A doua zi m-am dus la sală, ca de obicei. Nu ca să slăbesc pentru cineva. Ci pentru că îmi place să mă simt vie.
Și atunci am înțeles ceva simplu, dar important: omul potrivit nu te măsoară. Te vede.
