Libertatea nu vine ușor. Dar când vine — știi cu adevărat că ai meritat-o.

Cristian încă stătea în ușă, ca și cum ar fi așteptat ca ea să izbucnească în plâns, să îl roage să rămână, să i se agațe de pantaloni. Dar Elisabeta doar îl privea. Și ceva în ea s-a rupt — sau poate, s-a eliberat.

— Chiar crezi că poți pur și simplu să mă arunci de aici? — vocea ei era calmă, aproape rece. — După tot ce am făcut?

— Apartamentul e pe numele meu, — a dat din umeri el. — Eu cer divorțul. Ai o săptămână să pleci.

Elisabeta s-a așezat încet la masă. A luat furculița. A tăiat o bucățică de tort, a pus-o în gură, a mestecat. Și abia apoi a răspuns:

— Ești un prost, Cristian.

— Ce-ai spus?

— Nu doar că nu ești recunoscător. Ești naiv. Apartamentul, da, e pe numele tău. Dar toate transferurile bancare s-au făcut de pe contul meu. Am dovezi pentru fiecare plată. Și știi ce mai am? Un avocat bun. Spre deosebire de atitudinea ta ieftină și arogantă.

Cristian încremeni. Pentru prima oară, nesiguranța i se citi în privire.

— Știam eu că ești răzbunătoare…

— Nu. Doar m-am săturat să fiu convenabilă. Și știi ce am înțeles? Că cei zece ani trăiți cu tine n-au fost o pierdere. Au fost o investiție. Iar acum îmi încasez dobânda.

El părea că vrea să răspundă, dar chiar atunci intră Sofia, își scoase căștile și se opri în prag:

— Tata? Ce se întâmplă?

— Discutăm mai târziu, — mormăi el și ieși, trântind ușa.

Elisabeta se ridică, își cuprinse fiica și o strânse tare în brațe.

— E în regulă, iubita mea. De-acum încolo totul va fi mai bine.

A doua zi, ea s-a dus la avocat. Avea tot ce-i trebuia: extrasele de cont, chitanțele, dovezile. Și încă ceva — înregistrări. Începuse să le facă cu luni în urmă, când simțea că lucrurile o iau razna.

— El chiar credea că nu o să luptați, — zâmbi avocatul. — Clasic. Bărbații ca el cred că soțiile liniștite dispar în tăcere. Dar să știți că avem un caz solid.

Divorțul n-a fost liniștit.

Cristian nu se aștepta ca Elisabeta să-l dea în judecată pentru jumătate din bunuri, despăgubiri morale, pensie alimentară și interdicție de a se apropia de locuință. Avocatul lui încerca să o intimideze, să o șantajeze.

Dar Elisabeta nu mai tremura.

Venea la fiecare audiere cu sacou perfect călcat, părul prins, voce clară. Fără lacrimi. Fără scene.

Judecătorul o asculta atent. Și devenea tot mai clar: Cristian n-avea nicio șansă.

Patru luni mai târziu, totul era stabilit.

Instanța a recunoscut contribuția Elisabetei la achiziția apartamentului. I s-au acordat compensații. Pensie alimentară. Cheltuieli de judecată — pe seama lui Cristian.

Iar Cristian?

Se mutase într-un apartament închiriat, la periferie, lucra într-un depozit. Încrederea i se evaporase.

Trecuse un an.

Elisabeta își deschisese propria firmă — un mic studio de design interior. Avea clienți. Era serioasă, punctuală, atentă la detalii. Își închiriase un birou luminos, cu geamuri mari. Pentru prima oară, nu îi mai era frică de viitor.

Sofia intrase la colegiu. Ea și mama ei deveniseră mai apropiate ca niciodată. În weekenduri coceau împreună prăjituri, mergeau cu bicicletele și se uitau la comedii, râzând până la lacrimi.

Într-o seară, Elisabeta îl văzu pe Cristian lângă intrarea în bloc. Îmbătrânise. Avea un sacou mototolit și o privire stinsă.

— Voiam… să vorbim. Poate… putem s-o luăm de la capăt?

Ea îl privi direct.

— Știi, Cristian… nu mai încep nimic de la capăt. De-acum merg doar înainte.

Îl ocoli și urcă treptele fără să se uite înapoi.