Am rămas nemișcată.

Respiram greu, dar fără zgomot.

Ușa de la sufragerie a scârțâit ușor. Pașii lui s-au apropiat de hol.

Am ieșit din umbră exact când el a pus telefonul jos.

Ne-am privit.

Pentru o secundă, pe chipul lui a apărut ceva ce nu mai văzusem niciodată: frică.

— Ai venit acasă? — a spus, prea repede. — Mă simt puțin mai bine.

Am ridicat punga cu ciorbă.

— Se vede.

A clipit. A încercat să zâmbească.

— Am vorbit cu un coleg. Despre niște acte.

— Ce acte, Radu?

A tăcut.

M-am apropiat un pas.

— Ce contract? Ce cont? Ce bani ai transferat?

Maxilarul i s-a încordat.

— Nu e ce crezi.

— Atunci spune-mi ce este.

A oftat adânc și s-a așezat pe marginea canapelei. Nu mai părea bolnav. Părea prins.

— Am vrut să-ți fac o surpriză — a spus într-un final.

Am simțit cum mi se ridică furia în piept.

— O surpriză? Cu altă femeie la telefon?

— E notarul.

Am râs scurt, amar.

— Notarul tău are voce de femeie și îți cere promisiuni?

— E avocata — a spus apăsat. — Și da, e femeie.

Tăcere.

— Ce avocată, Radu?

M-a privit drept în ochi.

— Pentru casa de la țară.

Am încremenit.

Casa de la țară?

— Ce casă?

A înghițit în sec.

— Casa bunicilor mei din Argeș. Am reușit să o răscumpăr.

Nu înțelegeam.

— A fost scoasă la vânzare. Am aflat acum o lună. Dacă nu o luam eu, o cumpăra un dezvoltator și o dărâma. Am vrut… am vrut să ți-o dau ție.

Camera părea că se învârte.

— Să mi-o dai mie?

— Știu cât ai iubit locul ăla. Știu cum vorbeai despre grădina cu meri. Despre prispa unde stăteai cu bunica. Am vrut să o refac. Pentru noi.

M-am așezat încet.

— Și banii?

— Am folosit economiile mele. Și am făcut un credit pe numele meu. De-aia ți-am spus că stăm prost. Trebuia să strâng diferența. Transferul era avansul.

Respirația mi s-a mai domolit.

— Și vineri?

Pentru prima dată, a zâmbit sincer.

— Vineri semnăm actele finale. Voiam să te duc acolo în weekend. Să vezi că e din nou a noastră.

Am simțit cum îmi ard ochii.

— Și de ce teatrul cu boala?

A lăsat privirea în jos.

— Pentru că alergam între bancă, notar și muncitori. Dacă îți spuneam, începeai să pui întrebări. Și nu știu să mint bine… așa că am preferat să stau „bolnav” acasă.

L-am privit lung.

Furia încă pâlpâia. Dar, undeva sub ea, se strecura altceva.

Casa cu meri.

Prispa.

Vara.

— M-ai speriat îngrozitor — am șoptit.

S-a ridicat și s-a apropiat.

— Știu. Și îmi pare rău. Dar am vrut să fie ceva al nostru. Ceva bun.

Am închis ochii o clipă.

Uneori, adevărul doare pentru că îl construiești singur în mintea ta.

Când i-am deschis, l-am văzut altfel.

Nu era un bărbat care pleca.

Era un bărbat care încerca, stângaci, să rămână.

— Data viitoare — am spus încet — fără surprize de genul ăsta.

A râs ușor.

— Promit.

Vineri am mers împreună să semnăm.

Iar duminică am stat pe prispa casei din Argeș, cu o cană de cafea în mână, privind meri uscați care așteptau primăvara.

Și pentru prima dată după mult timp, casa noastră nu mai părea doar liniștită.

Părea întreagă.