Și de aici a început totul…

Ion n-a mai stat pe gânduri. Și-a luat geaca din cuier, și-a pus șapca pe cap și a spus scurt:

— Hai, Lenuțo. Mergem.

Am înțeles din prima că nu e vorba doar de trei plăci de faianță. Era ceva mult mai adânc.

Advertisements

Când am ajuns la apartament, ușa era întredeschisă. Dinăuntru se auzea televizorul. Am intrat fără să batem.

Andrei stătea întins pe canapea, cu telefonul în mână, liniștit de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Bună ziua, — am zis eu, apăsat.

— Bună, — a mormăit el, fără să se ridice.

Ion s-a dus direct în baie. A privit peretele. Trei plăci atârnau, gata să cadă. A oftat adânc.

— Andrei, vino puțin aici, — a spus el, calm, dar ferm.

Ginerele a venit agale, cu pași lenți.

— Ce e?

— Asta ai lăsat așa?

— Nu e treaba mea, — a ridicat din umeri. — Nu e apartamentul meu.

În momentul ăla, am simțit că se rupe ceva în Ion. Nu a țipat. Nu a ridicat vocea. Dar privirea lui s-a schimbat.

— Bine, — a spus simplu. — Dacă nu e al tău, atunci nu e nici casa ta.

Andrei a clipit des, neînțelegând.

— Ce vrei să zici?

— Vreau să zic că, dacă nu simți că e casa ta, nu ai ce căuta aici ca stăpân, — a continuat Ion. — De azi înainte, lucrurile se schimbă.

Ana a început să plângă.

— Tată, te rog…

Dar Ion a ridicat mâna ușor.

— Nu, fata tatei. Ajunge.

S-a întors către Andrei:

— Ai vrut drepturi? Drepturile vin cu responsabilități. Tu n-ai vrut responsabilități. Așa că ai două variante.

S-a făcut liniște. Se auzea doar ceasul din sufragerie.

— Ori rămâi aici și te comporți ca un om care își respectă casa — repari, ajuți, pui umărul. Ori pleci și îți faci viața pe cont propriu. Dar fără pretenții.

Andrei a râs scurt, ironic.

— Și dacă plec?

Ion a dat din cap.

— Îți urez succes. Dar Ana și copiii rămân aici. Pentru că asta e casa lor.

Cuvintele au căzut greu, ca un ciocan.

Ana s-a uitat la soțul ei, speriată.

— Andrei…

Pentru prima dată, el nu mai părea atât de sigur pe el. A privit în jur: mobila, pereții, jucăriile copiilor împrăștiate.

— Serios? — a întrebat el, mai încet.

— Foarte serios, — a răspuns Ion.

A urmat o tăcere lungă. Genul de tăcere în care fiecare își cântărește viața.

Și atunci, neașteptat, Andrei a oftat.

— Bine… — a spus încet. — Dă-mi adezivul ăla.

N-am zis nimic. Nici eu, nici Ion.

L-am privit cum se apleacă, cum ia plăcile, cum începe să curețe peretele.

Nu era perfect. Nu era îndemânatic. Dar pentru prima dată în zece ani… făcea ceva.

Ana s-a apropiat de el încet.

— Vrei să te ajut?

El a dat din cap.

— Nu… mă descurc.

Ion s-a uitat la mine și, pentru prima dată după mult timp, am văzut liniște în ochii lui.

Nu era o victorie zgomotoasă. Nu erau aplauze.

Dar era începutul.

Iar uneori, exact asta contează cel mai mult.