Andreea, sora afaceristului Sorin, trăiește zile de o intensitate greu de imaginat după tragedia produsă la ieșirea din Ciortești. În 10 februarie, fratele ei, soția acestuia – însărcinată – și fiica lor au murit pe loc, în urma unui impact violent cu un alt autoturism. Durerea s-a așezat peste o rană deja deschisă: trecuseră doar patru luni de la moartea mamei.

Rămasă singură, Andreea spune că nu găsește repede un sens pentru a merge mai departe. Cuvintele ei, rostite public după zile de stupoare și tăcere, dau măsura prăpastiei lăsate în urmă de pierdere și a sentimentului copleșitor de vinovăție pe care îl poartă.

Contextul tragediei din Ciortești

Accidentul s-a petrecut la ieșirea din Ciortești, într-o după-amiază în care un drum obișnuit s-a transformat, în câteva clipe, într-un coșmar. Mașina în care se aflau Sorin, soția sa și fetița lor s-a ciocnit violent de un alt autovehicul. Impactul a fost atât de puternic încât toți trei au murit pe loc, fără șansa de a fi salvați.

Vestea a lovit ca un trăsnet nu doar familia, ci și apropiații, care știau că doar patru luni mai devreme, cei doi frați își conduceseră mama pe ultimul drum. În doar câteva luni, întreaga lor lume s-a prăbușit.

Mărturia Andreei: vinovăție, dor și neputință

De atunci, Andreea descrie o stare de agonie continuă. Spune că își dorește, uneori, să fi fost ea în locul celor dragi, pentru ca fratele, cumnata și nepoata să fie bine. În cuvintele ei răzbate un amestec de neputință, revoltă și dor, care se întorc mereu la aceeași întrebare fără răspuns: de ce lor?

Tragedia a fost, pentru ea, ultimul pas dintr-o succesiune de pierderi greu de dus. Întâi, dispariția mamei; apoi, la scurt timp, accidentul care i-a rupt familia în trei. În astfel de momente, spune Andreea, timpul pare că nu mai curge, iar amintirile frumoase se amestecă dureros cu imaginile ultimei zile.

Nu caută explicații complicate și nici nu vorbește despre vinovați. Ceea ce exprimă e mai degrabă o rană deschisă, o suferință care refuză să se stingă. Mesajul ei atinge un registru profund uman: fragilitatea vieții, fragilitatea planurilor, fragilitatea oricărei certitudini.

În fața acestui gol, Andreea mărturisește că singura dorință e reîntâlnirea cu cei dragi. Gândurile îi fug la zâmbetul fetiței, la pașii abia începuți ai unei noi vieți ce urma să vină pe lume și la proiectele lui Sorin, întrerupte brusc. Toate rămân, pentru ea, la timpul neterminat.

„Mai bine muream eu când…”

Acesta este strigătul unei surori care, după 10 februarie, încearcă să respire într-o tăcere devenită prea grea.