Cuvintele bătrânei i-au intrat în piept ca un cuțit rece. Pentru o clipă, zgomotul ploii a dispărut. Nu mai vedea poarta, nu mai vedea mașina, nu mai vedea nimic.

— Cum adică… fiicei mele? a șoptit el.

Bătrâna nu s-a grăbit să răspundă. Și-a strâns mai bine baticul sub bărbie, de parcă o luase un fior, apoi s-a ridicat greu în picioare.

— Adevărul, omule, a zis ea simplu. Că adevărul tot iese la lumină. Mai devreme sau mai târziu.

Andrei a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare. Gheorghe făcuse deja câțiva pași spre mașină, dar s-a oprit când l-a văzut pe stăpânul lui alb la față.

— Despre ce vorbești? a ridicat Andrei vocea. Eu n-am copil. N-am avut niciodată!

Bătrâna l-a privit lung, cu o milă care l-a enervat mai tare decât acuzația în sine.

— Așa ți-a spus Olga? a întrebat ea încet.

Numele soției lui, rostit de o străină, l-a lovit mai tare decât orice. Andrei a simțit cum îi tremură mâinile.

— O cunoști pe soția mea? a întrebat printre dinți.

Bătrâna a oftat adânc.

— Am cunoscut-o demult. Înainte de vile, de mașini scumpe și de milioane. Pe vremea când plângea noaptea și nu știa ce să facă.

Ploua tot mai tare. Gheorghe s-a apropiat, nesigur.

— Dom’ Andrei, e totul în regulă?

— Du-te la mașină, a spus Andrei scurt. Acum.

Când au rămas singuri, bătrâna a făcut un pas mai aproape.

— Ai o fată, Andrei. Are douăzeci și șase de ani. Trăiește la marginea Bacăului, într-un bloc vechi. Se cheamăMaria.

Andrei a râs scurt, nervos.

— Minți. Vrei mai mulți bani, asta e. Spune cât.

Bătrâna a clătinat din cap.

— N-am nevoie de bani. Am venit să-ți spun ce n-a avut Olga curajul să-ți spună.

Atunci l-a lovit adevărul. Nu ca o explozie, ci ca o durere surdă, adunată ani la rând. Olga fusese distantă uneori. Tristă fără motiv. Evitase mereu subiectul copiilor. Spunea că nu poate.

— Unde e fata? a întrebat el, cu vocea stinsă.

Bătrâna i-a spus adresa și a adăugat:

— Mâine se împlinesc zece ani de când Olga trimite bani acolo. Pe ascuns. Câte două mii de lei, în fiecare lună.

Andrei s-a sprijinit de poarta rece. Lumea lui se crăpa, bucată cu bucată.

A doua zi dimineață, fără șofer, fără costum, Andrei a ajuns în fața blocului cenușiu. A urcat pe scări, cu inima bătându-i în gât. A sunat.

Ușa s-a deschis, iar în fața lui a apărut o tânără brunetă, cu ochi mari, exact ca ai Olgăi.

— Da? a întrebat ea.

Andrei n-a putut vorbi. Lacrimile i-au curs fără să le mai poată opri.

— Eu… eu sunt Andrei, a reușit să spună. Tatăl tău.

Maria a rămas nemișcată. Apoi a lăsat ușa larg deschisă.

— Știam că o să vii, a spus ea încet. Mama mi-a spus totul înainte să moară.

Au stat mult timp la masă, cu ceai fierbinte și tăceri grele. Andrei a aflat despre anii pierduți, despre lipsuri, despre dorul unui tată necunoscut.

Când a plecat, nu mai era singur.

La o săptămână după, Andrei a pus o cruce nouă la mormântul Olgăi și a șoptit:

— Am înțeles. Și o să fac ce trebuie.

Pentru prima dată după mulți ani, banii nu mai erau cel mai important lucru din viața lui.