„Mama… n-am apucat s-o țin de mână când s-a dus… Mi-a spus doar:ai grijă de mama mea, ca și cum ar fi a ta.”

Toți cei din jur au izbucnit în plâns. Soacra și-a dus mâinile la piept și a început să tremure, privind spre chipul blând al fetei din sicriu.

„Și eu am fost crudă uneori…”, a șoptit printre lacrimi. „I-am cerut prea mult, iar ea n-a zis niciodată un cuvânt rău. Doar zâmbea.”

Ploaia se întărise afară, picurii loveau acoperișul ca niște bătăi de toacă. Aerul era greu, încărcat de durere.

Preotul s-a apropiat încet, făcând semnul crucii deasupra trupului. „Sufletul ei nu poate pleca până nu simte pace. Trebuie să se roage toți, din inimă.”

Atunci, întreaga curte s-a umplut de murmurul rugăciunilor. Fiecare cuvânt părea o mângâiere, fiecare suspin — o punte între lumi.

După câteva clipe, un vânt blând a trecut peste curte. Flacăra lumânărilor a tremurat, dar nu s-a stins. Soacra a ridicat privirea și a jurat, cu ochii în lacrimi:„Fata mea, îți promit că-ți voi crește copilul ca pe al meu. Te voi pomeni în fiecare rugăciune, până când ne vom întâlni iar.”

Apoi s-a ridicat și a atins ușor fruntea fetei. În clipa aceea, o rază de lumină a pătruns printre nori, căzând drept peste sicriu. Cei de față s-au privit unii pe alții — fără să spună nimic, dar simțind toți același lucru: pacea se așternuse, în sfârșit.

Când bărbații au încercat din nou să ridice sicriul, de data asta s-a mișcat ușor. Niciun efort, niciun tremur — ca și cum sufletul fetei se eliberase de povară.

Soacra a mers în urma lui, cu o floare albă în mână. Fiecare pas era o rugăciune, fiecare lacrimă — o mulțumire.

La cimitir, cerul s-a înseninat. Ploaia s-a oprit, iar un curcubeu pal s-a arcuit peste deal.

Preotul a rostit ultimele cuvinte, iar familia a rămas acolo, tăcută, până când ultimul bulgăre de pământ a căzut peste sicriu.

Seara, acasă, soacra s-a așezat la masa mică din bucătărie. În fața ei, fotografia norei părea să zâmbească. Și, pentru prima dată după multe zile, femeia a simțit o liniște adâncă în suflet.

„Ai fost o binecuvântare pentru noi”, a spus încet, cu voce tremurată. „Și vei rămâne mereu parte din familia asta.”

Din camera copilului s-a auzit atunci un plânset scurt — primul plânset clar, ca un ecou al vieții care merge mai departe.

Soacra s-a ridicat, și cu lacrimile curgând pe obraji, a șoptit:„Ești aici, draga mea… n-ai plecat de tot.”

Și în acea noapte, curtea s-a umplut de liniște și de pace. Deasupra casei, stelele străluceau mai puternic ca oricând.