Nu trecuseră nici cinci minute când primul telefon a început să sune.

Era al lui Andrei.

S-a uitat la ecran, zâmbind în continuare, dar zâmbetul i s-a șters încet când a văzut cine îl sună.

„Da?” a răspuns, încă relaxat.

Advertisements

Apoi a tăcut.

Liniștea din jurul mesei s-a schimbat. Ceva nu mai era în regulă.

„Cum adică… conturile sunt blocate?” a spus el, ridicând vocea. „Nu, e imposibil, vorbești prostii!”

A închis brusc.

Mariana s-a uitat la el, deranjată.
„Ce-i cu tine?”

Nu a apucat să răspundă.

Telefonul ei a început să vibreze.

A răspuns iritată, dar după câteva secunde, fața i s-a albit.

„Cum adică audit? Ce audit? Cine a cerut asta?!”

Am rămas pe scaun, udă, dar liniștită.

Fiecare secundă care trecea aducea alt apel.

Alina și-a verificat și ea telefonul și a scos un mic țipăt.
„Andrei… cardul meu nu merge! Tocmai am încercat să plătesc online!”

Andrei deja respira greu.

„Nu e posibil… nu e posibil…”

Am ridicat încet privirea spre ei.

„Ba este.”

Toți s-au întors spre mine.

Pentru prima dată, nu mai râdea nimeni.

În liniștea aceea apăsătoare, am continuat:

„Protocolul 7 înseamnă verificare totală. Blocare temporară a tuturor activelor suspecte. Audit intern. Suspendare de funcții.”

Mariana s-a ridicat brusc de la masă.
„Tu habar n-ai despre ce vorbești!”

Am înclinat ușor capul.

„Ba da. Pentru că eu am aprobat procedura asta.”

Andrei m-a privit atent. Prea atent.

Și, pentru prima dată… a început să înțeleagă.

„Tu… nu se poate…” a murmurat el.

Am oftat ușor și m-am ridicat în picioare. Hainele ude mi se lipeau de piele, dar nu mai conta.

„Compania în care lucrați… nu e a voastră.”

Am făcut un pas spre ei.

„E a mea.”

S-a lăsat o liniște atât de grea încât parcă aerul devenise solid.

Alina a izbucnit prima:
„Glumești, nu? Asta e o glumă proastă!”

Dar Andrei nu mai spunea nimic.

Știa.

Pentru că începea să lege lucrurile. Accesul meu. Deciziile. Tăcerea mea.

Mariana a încercat să râdă, dar vocea îi tremura:
„Nu te mai da importantă. Tu? Tu nu ești în stare nici—”

Telefonul ei a sunat din nou.

A răspuns cu mâini tremurânde.

„Da?”

Pauză.

Ochii i s-au mărit.

„Suspendată? Eu?!”

A lăsat telefonul să-i cadă pe masă.

Nu mai avea nimic de spus.

Am luat geanta de pe scaun.

„De azi înainte”, am spus calm, „nu mai lucrați în compania mea.”

Am făcut câțiva pași spre ușă.

Apoi m-am oprit.

M-am întors spre Andrei.

„Și încă ceva… copilul ăsta”, am spus, punând mâna pe burtă, „nu va crește în umilință.”

Vocea mea nu tremura deloc.

„Va crește știind că mama lui nu a fost niciodată slabă. Doar răbdătoare.”

Andrei a încercat să spună ceva.
„Allison… eu—”

Am ridicat o mână.

„E prea târziu.”

Am ieșit din casă fără să mă mai uit înapoi.

Afară, aerul rece mi-a lovit fața, dar pentru prima dată nu m-a mai deranjat.

Pentru că nu mai eram femeia pe care o credeau ei.

Nu mai eram „fata săracă”.

Eram femeia care le dăduse totul.

Și care tocmai le luase înapoi.

Iar în liniștea serii, pentru prima dată după mult timp…

am zâmbit cu adevărat.