Antonina strângea din buze și tăcea. Învățase demult că vorbele rele nu se opresc cu explicații. Se opresc doar cu fapte. Sau nu se opresc deloc.

În ziua următoare, nea Vasile a venit mai aproape. A ridicat vocea, să audă toată piața.

— De unde ai bani să hrănești copiii străzii? Nu-ți ajunge ce câștigi?

Antonina a pus mâna pe lighean și l-a îndreptat. A privit drept înainte.

— Din munca mea, Vasile. Din aceeași muncă din care îți iei și tu pâinea.

Oamenii din jur au tăcut. Cineva a tușit. Cineva a cumpărat cartofi. Viața a mers mai departe.

Băieții au continuat să vină. Vara, toamna, iarna. Antonina le punea în pachet mămăligă, ouă fierte, uneori o felie de carne. Nu mult, dar cald. Le spunea să se spele pe mâini, să nu lipsească de la școală. Nici nu știa unde învață, dar știa sigur că învață. Se vedea după cum vorbeau.

Într-o primăvară, n-au mai apărut.

Zilele au trecut. O săptămână. Două.

Antonina se uita mereu spre capătul pieței, cu un nod în gât. Își spunea că așa e viața. Copiii cresc, pleacă, se pierd. Dar ceva o durea.

După vreo lună, a aflat. Un vânzător i-a spus că subsolul de pe strada Fabricii fusese închis. Copiii fuseseră luați de Protecția Copilului.

Antonina a plâns acasă, pe întuneric. Apoi și-a șters ochii și a mers a doua zi la piață. Avea de trăit.

Au trecut anii.

Antonina a îmbătrânit. S-a mutat din piață, a vândut mai rar, mai puțin. Își ducea traiul dintr-o pensie mică și din ce mai vindea din grădină. Uneori, când fierbea cartofi, se gândea la doi băieți slabi, cu haine prea mari.

Într-o dimineață de toamnă, stătea pe banca din fața casei. Frunzele erau galbene. Aerul mirosea a fum.

Două mașini negre, lucioase, au oprit în fața porții. Din ele au coborât doi bărbați înalți, bine îmbrăcați. Costumele erau simple, dar scumpe. Pantofii curați. Privirea calmă.

Antonina s-a ridicat speriată.

— Ați greșit adresa, a zis încet.

Unul dintre bărbați a zâmbit. A scos din buzunar două monede de cupru, vechi, tocite.

— Nu cred.

Antonina s-a sprijinit de poartă. Inima îi bătea ca atunci când căra butoiul cu apă.

— Ion… Mihai…

— Noi suntem, mătușă Antonina.

Au îmbrățișat-o cu grijă, ca pe ceva fragil. N-au spus multe atunci. Au intrat în curte, au stat la masă. Au mâncat cartofi fierți cu sare, ca odinioară.

Mai târziu, i-au spus.

Au crescut într-un centru. Au învățat. Au muncit. Au făcut brutărie. Apoi alta. Acum aveau mai multe. Pâine simplă, pâine bună, ca pe vremuri.

— N-am uitat, a zis Mihai. Nicio zi.

I-au lăsat o pungă pe masă. Antonina n-a vrut s-o deschidă.

— Nu pentru asta v-am ajutat.

Ion a dat din cap.

— Știm. De-aia am venit.

În pungă era un contract. Casa ei urma să fie renovată. Facturile plătite. O sumă lunară, cât să trăiască liniștită.

Pe poartă au pus o plăcuță mică, de lemn.

„Pâinea se împarte. Așa începe omenia.”

Antonina a rămas pe bancă mult timp după ce au plecat. Ținea în palmă o monedă de cupru. Zâmbea și plângea în același timp.

Și, pentru prima dată după mulți ani, știa sigur că nimic din ce fusese bun în viața ei nu fusese în zadar.