Sofia a ridicat privirea din telefon și a lăsat liniștea să se așeze.

Nu pentru a se justifica.

Ci pentru a decide dacă mai merită să-i lase pe oamenii aceștia să-și continue spectacolul.

Un cuplu de lângă lift șoptea.

Un domn în costum scump își drese glasul, stânjenit.

Cineva a scos telefonul și a început să filmeze.

„Haideți, domnișoară. Nu ne faceți să pierdem timpul.”

„Bună seara. Sunt Sofia Popescu”, a spus calm.

Pe ecran a apărut chipul unui bărbat trecut de cincizeci de ani.

Costum închis, birou sobru, steagul României în spate.

„Bună seara, doamna Popescu”, a spus el respectuos.

Maria s-a oprit din tastat.

Sofia a pus telefonul pe difuzor și l-a așezat pe tejghea.

„Înainte să semnăm”, a continuat bărbatul, „vreau să confirmăm detaliile finale. Achiziția Hotelului Majestic se face integral, cu plata în avans, 200 de milioane de lei. Transferul se finalizează în seara asta.”

În hol a căzut o liniște grea.

Cătălin a înghițit în sec.

„Cum adică… achiziția?” a bâiguit el.

Sofia l-a privit pentru prima dată drept în ochi.

„Adică hotelul nu mai e al cui credeai.”

Maria a făcut un pas înapoi.

„Doamna Popescu”, a continuat vocea din telefon, „doriți să păstrăm actualul personal?”

La zâmbetele batjocoritoare.

La cuvintele aruncate fără rușine.

Un murmur a străbătut holul.

„Toți angajații din tură sunt concediați, cu efect imediat”, a spus ea.

„Fără scandal. Fără jigniri. Actele vor fi trimise mâine.”

Cătălin a încercat să protesteze.

„Nu puteți face asta! Eu sunt directorul aici!”

Sofia a zâmbit pentru prima dată.

Un zâmbet calm, dar rece.

A ridicat din nou telefonul.

„Vă rog să trimiteți echipa de tranziție.”

Timp de câteva secunde, nimeni nu a mișcat.

Apoi un bărbat în vârstă s-a apropiat de Sofia.

„Doamnă… îmi pare rău pentru ce ați îndurat.”

Un tânăr portar, care nu spusese nimic toată seara, a făcut un pas înainte.

„Dacă pot ajuta cu bagajele…”

Maria a izbucnit în plâns.

Cătălin a ieșit val-vârtej, fără să se mai uite înapoi.

La 23:59, liftul s-a deschis.

Sofia a pășit înăuntru, cu geanta veche pe umăr și cardul negru înăuntru.

Când ușile s-au închis, holul a rămas gol.

Doar marmura rece și ecoul unei seri în care niște oameni au învățat, prea târziu, că aparențele nu spun niciodată toată povestea.