Sofia a ridicat privirea din telefon și a lăsat liniștea să se așeze.

Opt minute.

Atât îi mai rămăsese.

Nu pentru a se justifica.

Nu pentru a se certa.

Ci pentru a decide dacă mai merită să-i lase pe oamenii aceștia să-și continue spectacolul.

Un cuplu de lângă lift șoptea.

Un domn în costum scump își drese glasul, stânjenit.

Cineva a scos telefonul și a început să filmeze.

Cătălin a zâmbit strâmb.

„Haideți, domnișoară. Nu ne faceți să pierdem timpul.”

Sofia a apăsat un buton.

„Bună seara. Sunt Sofia Popescu”, a spus calm.
„Începem.”

Pe ecran a apărut chipul unui bărbat trecut de cincizeci de ani.
Costum închis, birou sobru, steagul României în spate.

„Bună seara, doamna Popescu”, a spus el respectuos.
„Consiliul e pregătit.”

Cătălin a înghețat.

Maria s-a oprit din tastat.

Sofia a pus telefonul pe difuzor și l-a așezat pe tejghea.

„Înainte să semnăm”, a continuat bărbatul, „vreau să confirmăm detaliile finale. Achiziția Hotelului Majestic se face integral, cu plata în avans, 200 de milioane de lei. Transferul se finalizează în seara asta.”

În hol a căzut o liniște grea.

Cătălin a înghițit în sec.

„Cum adică… achiziția?” a bâiguit el.

Sofia l-a privit pentru prima dată drept în ochi.
„Adică hotelul nu mai e al cui credeai.”

Maria a făcut un pas înapoi.
Fața i se albise.

„Doamna Popescu”, a continuat vocea din telefon, „doriți să păstrăm actualul personal?”

Sofia s-a uitat în jur.
La cardul călcat.
La zâmbetele batjocoritoare.
La cuvintele aruncate fără rușine.

Apoi a inspirat adânc.

„Nu.”

Un murmur a străbătut holul.

„Toți angajații din tură sunt concediați, cu efect imediat”, a spus ea.
„Fără scandal. Fără jigniri. Actele vor fi trimise mâine.”

Cătălin a încercat să protesteze.
„Nu puteți face asta! Eu sunt directorul aici!”

Sofia a zâmbit pentru prima dată.
Un zâmbet calm, dar rece.

„Ai fost.”

A ridicat din nou telefonul.
„Vă rog să trimiteți echipa de tranziție.”

A închis.

Timp de câteva secunde, nimeni nu a mișcat.

Apoi un bărbat în vârstă s-a apropiat de Sofia.
„Doamnă… îmi pare rău pentru ce ați îndurat.”

Sofia a dat din cap.
„Se mai întâmplă.”

Un tânăr portar, care nu spusese nimic toată seara, a făcut un pas înainte.
„Dacă pot ajuta cu bagajele…”

„Mulțumesc”, a spus ea.
„Tu rămâi.”

Maria a izbucnit în plâns.
Cătălin a ieșit val-vârtej, fără să se mai uite înapoi.

La 23:59, liftul s-a deschis.

Sofia a pășit înăuntru, cu geanta veche pe umăr și cardul negru înăuntru.
Nu ca o răzbunare.
Ci ca o lecție.

Când ușile s-au închis, holul a rămas gol.
Doar marmura rece și ecoul unei seri în care niște oameni au învățat, prea târziu, că aparențele nu spun niciodată toată povestea.

Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.