— Nu voiam să apar așa… nu voiam să aduc probleme…

— Nimeni nu ajunge la ușa altuia în furtună fără motiv —a zis bătrâna—. Cine te caută?

Ana a ezitat.

— Familia tatălui copilului…

— Și el?

— Nu știe… l-au trimis în străinătate… iar pe mine au vrut… să scap de copil… apoi m-au amenințat…

Tanti Jacinta nu a mai spus nimic pentru câteva secunde.

Doar a mai pus lemne pe foc.

Flacăra a trosnit scurt, de parcă ar fi răspuns în locul ei.

— Atunci o să rămâi aici, a zis simplu.

Ana a ridicat privirea brusc.

— Nu… nu pot… o să vă bage și pe dumneavoastră în necaz…

— Necazul nu întreabă dacă îl primești sau nu. Vine singur, a răspuns bătrâna. Dar omenia… aia e alegere.

Ana a început din nou să plângă.

Nu ca înainte.

De data asta, mai liniștit.

Ca și cum, pentru prima dată, nu mai era singură.

Zilele următoare au trecut greu.

Ploaia s-a oprit, dar tensiunea a rămas.

Tanti Jacinta nu a întrebat prea multe. Nu din nepăsare, ci din respect.

I-a dat Anei de mâncare, haine curate, un pat.

Și liniște.

În sat, lumea deja începuse să vorbească.

— Ai auzit? La Jacinta stă o fată străină…
— Zic că e însărcinată…
— Cine știe ce-o fi făcut…

Bătrâna îi lăsa să vorbească.

Nu era prima dată.

Dar într-o seară, când apunea soarele, s-a auzit o mașină oprind în fața porții.

O mașină mare. Neagră.

Prea scumpă pentru locul ăla.

Tanti Jacinta a simțit imediat.

„Au găsit-o.”

Ana a ieșit din casă, palidă.

— Sunt ei…

Trei bărbați au coborât.

Îmbrăcați bine. Priviri reci.

— Bună seara, a spus unul. Căutăm o fată.

— Aici nu caută nimeni nimic fără să întrebe frumos, a răspuns tanti Jacinta.

Bărbatul a zâmbit strâmb.

— Nu vrem probleme. Doar o luăm și plecăm.

Ana tremura în spatele ei.

Dar bătrâna nu s-a mișcat.

— Fata nu pleacă nicăieri.

— Nu cred că înțelegeți…

— Ba înțeleg foarte bine, l-a întrerupt ea. Dar dumneavoastră nu înțelegeți ceva: aici nu e oraș. Aici, dacă ridicați tonul la o femeie, iese tot satul.

A făcut un pas înainte.

— Și să vedeți atunci problemă.

Bărbații s-au uitat unul la altul.

Nu se așteptaseră la asta.

— O să regretati, a spus unul rece.

— Am regretat destule în viață. Nu și asta.

Au mai stat câteva secunde.

Apoi au urcat în mașină și au plecat.

Ana a căzut în genunchi, plângând.

Tanti Jacinta i-a pus mâna pe cap.

— Gata. A trecut.

Două luni mai târziu, într-o dimineață liniștită, Ana a născut.

Un băiat sănătos.

L-au numit Mihai.

Casa nu mai era tăcută.

Se auzea plâns de copil, pași, viață.

Tanti Jacinta stătea pe bancă, cu copilul în brațe.

Și zâmbea.

— Vezi, fata mamii? a spus încet. Uneori, Dumnezeu trimite furtuna… doar ca să aducă pe cine trebuie la ușa ta.

Ana s-a uitat la ea cu ochii plini.

Nu mai era fata speriată din noroi.

Era mamă.

Și, pentru prima dată, avea un loc pe care îl putea numi acasă.