Mihai se împiedică, făcând câțiva pași în spate. Fotografia de pe mormânt îi arăta propriul său chip – mai tânăr, dar inconfundabil. Același nas ușor coroiat, aceiași ochi pătrunzători, chiar și cicatricea de deasupra sprâncenei drepte. Sub fotografie, numele: „Teodor Vasilescu, 1975-2018”.

Teodor – numele tatălui său, pe care nu-l cunoscuse niciodată. Mama îi spusese că murise înainte ca el să se nască. Dar anul morții era recent, doar cu șase ani în urmă.

Cu mâinile tremurânde, Mihai scoase telefonul și reverifică înregistrarea. Silueta era acolo, nemișcată. Mări imaginea și respirația i se opri. Figura purta haine vechi, uzate, dar fața… fața era identică cu a lui.

Deodată, telefonul vibră în mâna sa. Un mesaj de la un număr necunoscut: „Fiul meu, am încercat să te găsesc ani de zile. Mama ta m-a mințit că ai murit la naștere. Acum că ești aici, avem multe de discutat. Te aștept în capela veche la răsărit.”

Mihai privi spre orizontul întunecat. Mai erau doar două ore până la răsărit. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Tatăl său era viu? Sau era ceva mult mai sinistru?

Cu pași ezitanți, se îndreptă spre vechea capelă din colțul cimitirului. Avea să aștepte acolo, între lumea celor vii și a celor morți, pentru a descoperi un adevăr care poate ar fi fost mai bine să rămână îngropat.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.