Am rămas câteva clipe pe gânduri.

— Ana, spuneți-mi ceva. De ce mergeți în sufragerie când vă trezește?

Femeia a ridicat din umeri.

— Pentru că altfel nu se oprește. Dacă mă întorc în pat, o ia de la capăt.

Advertisements

— Și pe canapea reușiți să dormiți?

— Da. Aproape imediat.

Răspunsul ei mi-a atras atenția.

Am mai pus câteva întrebări despre casă.

Locuia într-un apartament vechi, într-un bloc construit cu zeci de ani în urmă. Dormitorul era cea mai puțin folosită cameră în timpul zilei, iar geamurile erau aproape tot timpul închise.

— De când au început problemele?

Ana a stat puțin pe gânduri.

— Cam de când am schimbat centrala și am izolat balconul.

Am simțit că trebuie să insist.

— Vă rog să nu dormiți în dormitor în noaptea aceasta. Și, când ajungeți acasă, chemați o firmă autorizată să verifice instalația și să măsoare nivelul de monoxid de carbon.

Femeia m-a privit surprinsă.

— Credeți că are legătură?

— Nu sunt sigur. Dar prefer să verificăm decât să ignorăm o posibilitate.

În aceeași seară, Ana m-a sunat.

Vocea îi tremura.

— Au venit cei de la intervenții. Detectorul a început să alarmeze imediat ce au intrat în dormitor.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

Schimbările făcute în apartament afectaseră ventilația, iar o fisură apărută la evacuarea centralei permitea acumularea unei cantități periculoase de monoxid de carbon în dormitor, mai ales noaptea.

Concentrația nu era suficient de mare pentru a produce efecte imediate, dar putea provoca dureri de cap, oboseală, amețeli și, în timp, consecințe mult mai grave.

— Dacă nu era Luna… a spus Ana printre lacrimi… probabil aș fi continuat să dorm acolo.

Specialiștii au oprit imediat centrala și au remediat instalația în zilele următoare.

După ce apartamentul a fost declarat sigur, Ana s-a întors să doarmă în dormitor.

În prima noapte, Luna s-a urcat liniștită pe pat, s-a ghemuit la picioarele stăpânei și nu a mai trezit-o.

Nici în a doua.

Nici în a treia.

Câteva săptămâni mai târziu, Ana a revenit la clinică.

De data aceasta zâmbea.

Mi-a întins o fotografie.

În imagine, Luna dormea întinsă pe aceeași pernă, iar Ana citea liniștită lângă ea.

— Toată lumea îmi spunea că pisica are probleme, a spus ea. Dar, de fapt, încerca să-mi spună ceva.

Am mângâiat-o pe Luna, iar ea a început să toarcă.

Ca medic veterinar, am văzut de multe ori animale care simt lucruri pe care oamenii le observă prea târziu.

Nu pot vorbi.

Nu pot explica ce le neliniștește.

Dar uneori încearcă, în singurul fel pe care îl cunosc.

Iar în cazul Anei, încăpățânarea unei pisici i-a salvat, foarte probabil, viața.