Alina a rămas câteva secunde pe loc, cu mâinile pe marginea mesei. A simțit cum ceva se rupe în ea. Nu brusc. Nu cu zgomot. Ci încet, ca o ață veche care cedează.
S-a întors și s-a dus în dormitor.
A scos din dulap geanta mare, cea pe care o foloseau rar, la drumuri mai lungi. A început să pună în ea hainele ei. Doar ale ei. Fără grabă, fără lacrimi.
Olga a apărut în ușă.
— Ce faci acolo?
— Strâng.
— Unde pleci tu? — a ridicat vocea. — Sărbătorile sunt la ușă!
Alina nu a răspuns. A continuat să împăturească.
Andrei a intrat și el, iritat.
— Ai înnebunit? Avem musafiri mâine. Pune masa, ți-am spus!
Alina s-a uitat la el. Pentru prima dată după mult timp, l-a privit cu adevărat. Bărbatul cu tricou lălâu, burta ușor ieșită, telefonul lipit de palmă. Atât.
— Andrei, ai spus „avem musafiri”. Eu n-am fost invitată la nimic.
— Ce prostii vorbești?
— Nu sunt soția ta. Sunt bucătăreasa ta. Contabila ta. Femeia bună la toate.
Olga a izbucnit.
— Cum îți permiți?! Casa asta e a mea! Afară cu tine!
Alina a închis fermoarul genții.
— Exact asta fac.
A trecut pe lângă ei, calmă. În sufragerie, a început să deșurubeze becurile. Unul câte unul. Liniște. Doar clicul metalic.
— Ești nebună! — a țipat Olga. — Le plătesc eu!
— Le-am plătit eu, din salariul meu.
A scos din priză aparatele. A luat multicookerul, cadoul „cerut”. A luat perdelele cumpărate de ea. Chiar și covorașul de la ușă.
Andrei stătea blocat.
— Alina… hai să vorbim.
— Am vorbit cinci ani. Tu ai tăcut.
A ieșit pe ușă cu geanta într-o mână și cu plasele în cealaltă. Pe palier, aerul rece i-a lovit fața. A inspirat adânc.
A dormit în noaptea aceea la o colegă.
După Anul Nou, și-a închiriat o garsonieră mică, dar luminoasă. Și-a schimbat numărul. A cerut divorț.
Două luni mai târziu, Andrei a sunat.
— Mama e bolnavă. N-avem bani. Poți să ne ajuți?
Alina s-a uitat la pereții albi ai garsonierei. La liniștea ei.
— Sunt obosită, Andrei.
A închis.
În seara aceea, a aprins un bec. Doar unul. Și a zâmbit. Pentru prima dată, lumina era doar pentru ea.
