Dincolo de aparițiile controlate și declarațiile cumpătate, în casă s-au consumat trăiri intense, greu de dus, mai ales pentru tatăl cântăreței.

Din relatările unui apropiat, dar și din mărturiile Codruței, reiese o perioadă încercată, cu nopți albe, spaime și îngrijorări continue. În centrul grijilor s-a aflat chiar părintele ei, omul tăcut al familiei, care a resimțit divorțul ca pe un șoc major.

Tatăl Codruței, la spital după șocul despărțirii
Artista a povestit că vestea i-a zdruncinat tatălui echilibrul. Reacția a fost atât de puternică, încât un drum la urgență a devenit inevitabil. Codruța a spus, fără ocolișuri, că pericolul a fost real și imediat.

„Dacă nu mergeam la timp la spital, era pe ce să facă un accident vascular sau un infart. Și acum e sub tratament. Și toate lucrurile astea provocate de… Da, de situații în sine.”

Potrivit artistei, tensiunea acumulată a declanșat o cădere fizică serioasă. De atunci, tatăl se află sub supraveghere și urmează un tratament atent, cu vizite regulate la medic. În familie, fiecare zi este organizată în funcție de starea lui, iar grijile se împart în tăcere, cu discreție.

„Tata mereu a spus că… nu credea că o să se întâmple la noi în familie lucrul ăsta și că singurul copil o să treacă prin momente atât de grele.”

În felul lui, tatăl a exprimat neputința și dorința de a-și vedea fiica bine. Cuvintele lui au rămas ca o mărturie a șocului trăit, dar și a legăturii puternice dintre părinte și copil.

„Se tăvălea pe podea de durere”
Un apropiat al cuplului a completat tabloul acestor zile tensionate cu scene văzute și simțite de aproape. În descrierile sale, părinții au fost nevoiți să gestioneze nu doar comentariile din afară, ci mai ales durerea evidentă a fiicei lor.

„Gândește-te cum e în inima unui tată, care are o singură fată, care știe realitatea, știe cât e de bună, de cuminte, cât a ținut cu dinții să meargă mai departe, până nu s-a mai putut. E greu.”

Același apropiat a vorbit despre reacțiile de acasă, acolo unde emoțiile nu pot fi cosmetizate. Imaginea este una crudă, dar reală, surprinzând felul în care suferința lovește, uneori, fără menajamente.

„Eu cred că durerea mai mare a fost văzând-o pe ea că suferă. Nu a mai contat hate-ul oamenilor, cât a contat suferința ei. Ea a fost vizibil afectată. Tu îți dai seama cum au văzut-o părinții acasă? Pe podea, cum spune și ea la un moment dat în acel podcast (…) că se tăvălea pe podea de durere. Prima dată la ei a mers.”

În discuțiile purtate ulterior, după ce lucrurile au putut fi așezate în cuvinte, s-au revărsat lacrimi și s-a făcut loc pentru empatie, într-un dialog lung, încărcat de confesiuni.

„În momentul în care ea a fost deschisă, am vorbit și am plâns trei ore ca un copil. Am empatizat atât de tare cu suferința ei… Transmitea prin telefon încât mi-am dat seama că nu are de ce să mintă.”

Dincolo de lumina reflectoarelor, familia a rămas aproape, cu gesturi mici și constante. Sprijinul s-a tradus în drumuri la medici, în discuții târzii și în încercarea de a-i reda fiicei un ritm de viață suportabil. Pentru tată, fiecare zi contează prin stabilitate și liniște, iar pentru fiică, prin curajul de a-și gestiona expunerea.

Durerea a fost vizibilă, însă răspunsul celor apropiați a fost să construiască în jurul ei o plasă de siguranță. Apropiații vorbesc despre mesaje, telefoane și vizite care au loc atunci când se poate, fără a forța lucrurile, cu un singur obiectiv: echilibrul emoțional al familiei.