„Omul la oră” care a schimbat viața mătușii Tamara

Nimeni din satul Mălăiești nu s-ar fi gândit vreodată că mătușa Tamara, femeie simplă, retrasă și cu părul mereu prins în basma, ar face așa un gest ciudat. De-abia o convinsese Caterina, vecina de peste drum, să-și pună un telefon mobil. Iar acum – pac! – cheltuise toată pensia pe un „om la oră”.

Tamara stătea la geam, în casa care se ținea mai mult din amintiri decât din cuie. „Acoperișul curge, gardul se clatină de la prima adiere, iar șura stă să cadă. Nu mai am pe nimeni… nici putere, nici bani. Dar ceva trebuie să fac.” Oftea adânc și-și strângea umerii sub puloverul ponosit.

Caterina, care venea zilnic cu câte o farfurie de ciorbă sau un borcan de compot, văzând necazul, i-a zis într-o zi:

– Tamaro, știi că am văzut la televizor că poți comanda un „om la oră”? Îți repară ce vrei tu prin casă, plătești cu ora și gata. Ce zici?

– Ce să zic, Caterino… dacă n-am altă soluție, sună! Oricum mai rău de-atât nu poate fi.

– Bine, da’ să știi că nu știu ce fel de oameni vin… Să nu fie vreo belea!

– Lasă, fata mamii, mai am o suflare în mine, văd eu ce fac!

A doua zi dimineață, fix la 08:00, se auzi o bătaie hotărâtă în poartă. Tamara, cu basmaua dată frumos peste cap, a ieșit încet, cu bastonul în mână.

Când a deschis, a înlemnit.

În fața ei stătea un bărbat înalt, bine făcut, tuns scurt, cu salopetă curată și trusă de scule profesională. Dar nu asta o șocase. Nu. Era ceva în ochii lui – blânzi, calzi, dar plini de tristețe – care i-a oprit inima pentru o clipă.

– Bună dimineața, doamnă! Sunt Radu. Ați chemat un om la oră?

Tamara nu putea vorbi. Se sprijini de gard și șopti:

– Doamne sfinte, așa ceva nu se poate!…

Bărbatul, nedumerit, făcu un pas în spate.

– E totul în regulă?

După câteva secunde, Tamara își reveni. Îl pofti în curte și începu să-i arate ce și cum. Radu asculta în liniște, dădea din cap și se apuca de treabă. În câteva ore, înlocuise țiglele sparte, bătuse scândurile la gard și reparase balamaua porții. Mătușa Tamara stătea pe un scăunel și-l urmărea ca pe un film bun.

– Știi, zise ea într-un târziu, ai aceiași ochi ca fiul meu. L-am pierdut acum 20 de ani. Parcă te-a trimis Dumnezeu azi…

Radu s-a oprit din ciocănit și a lăsat capul jos.

– Și eu mi-am pierdut mama anul trecut. N-a mai apucat să vadă că m-am lăsat de băutură și m-am pus pe picioare. Poate… poate așa se întâmplă lucrurile. Să se repare nu doar casele, ci și inimile.

Tamara simțea cum i se umezesc ochii. I-a dus o cană cu ceai și o felie de cozonac.

La plecare, când el i-a întins factura, ea a zâmbit:

– Lasă, băiete… ai reparat mai mult decât gardul. Ți-am dat toată pensia, da’ cred că azi am câștigat un suflet.

Radu n-a zis nimic. Doar a luat-o în brațe și a strâns-o ușor, ca pe o mamă regăsită.

Și așa, un „om la oră” a devenit omul ei de nădejde.