— Și acum ce să fac? — șopti Cristina, privind în podea.

Bărbatul tăcu o clipă, apoi sorbi din ceaiul fierbinte și spuse calm:

— Îți pot arăta casa de vizavi. Chiar dacă e dărăpănată… poate se mai poate face ceva. Cu răbdare și puțin ajutor.

— Dar… acolo nu se poate locui! — izbucni ea. — Tavanul e căzut, ușa atârnă, nu există nici pat, nici lumină…

— Și totuși, e a ta. Și ai o șansă. Eu… pot ajuta. Dacă vrei.

Cristina ridică privirea. Omul din fața ei nu părea să glumească. Deși era într-un scaun cu rotile, ochii lui aveau un calm aproape protector. O încredere ciudată, cum rar întâlnise.

— De ce ai face asta? — întrebă ea, suspicioasă.

— Pentru că acum zece ani, cineva m-a ajutat și pe mine când eram la pământ. Și pentru că știu ce înseamnă să n-ai pe nimeni. Să stai într-un colț de lume și să te întrebi de ce te-a uitat Dumnezeu.

Cristina tăcu. În pieptul ei se strecura un fior nou. Un amestec de teamă, recunoștință și… speranță.

— Bine, — spuse în cele din urmă. — Arată-mi casa.

Au ieșit împreună. El se deplasa ușor cu scaunul, ea mergea alături, tăcută. Pe drum, i-a spus că îl cheamă Mihai, că fusese cândva tâmplar și că accidentul care l-a adus în scaunul cu rotile i-a schimbat viața, dar nu l-a învins.

Casa de vizavi arăta chiar mai rău decât își amintea. Ușa căzută, geamurile sparte, buruieni până la genunchi. Cristina simți cum o apucă disperarea din nou.

— Nu pot… Nu pot trăi aici…

— Poți. Dar nu singură. Vom începe cu o cameră. Curățăm, punem o saltea pe jos, acoperim ferestrele. Apoi, pas cu pas, reparăm.

— „Noi”? — întrebă ea încet.

— Eu am două mâini și două roți. Și câțiva prieteni în sat care mă ajută din când în când. Dacă le spui „mulțumesc”, se mișcă mai repede. — zâmbi Mihai cu un haz trist.

Cristina râse pentru prima dată. Scurt, nesigur, dar râse.

În următoarele zile, viața ei s-a schimbat radical.

Cu ajutorul lui Mihai și al altor săteni — o bătrână pe nume tanti Ana care le dădea ceai cald, un puști pe nume Doru care aducea cuie și scânduri din atelierul bunicului — Cristina a început să transforme casa. Încet, dar sigur. Curăța, bătea cuie, învăța să facă lucruri simple, dar esențiale.

Fiecare zi aducea un mic progres: o fereastră acoperită cu nailon, o lampă improvizată, o masă de lemn reparată. Casa nu mai era doar o ruină. Devenea un acasă.

Și, în acest timp, Cristina învăța și altceva: să aibă încredere. În oameni. În ea însăși. În ziua de mâine.

Într-o seară, stătea pe scările casei ei, obosită după o zi lungă. Mihai se apropiă cu ceaiul în mână.

— Te-ai schimbat, — spuse el simplu.

— M-am curățat de praf, dacă la asta te referi.

— Nu doar asta. Ai altă privire. Ca și cum… nu mai ești singură.

Cristina tăcu. Era adevărat.

A doua zi, la poartă a oprit o mașină de teren. Un bărbat coborî, îmbrăcat elegant, cu un dosar în mână.

— Cristina Pop? — întreabă.

— Da… cine sunteți?

— De la Direcția pentru Protecția Copilului. Am venit să verific situația locuinței. Se pare că s-a făcut o greșeală în alocarea casei.

Inima Cristinei se strânse.

— Vreți să spuneți… că trebuie să plec?

— Nu. Vreau să spun că aceasta, — indică el spre dărăpănătura devenită locuință — a fost atribuită greșit. Casa cu numărul 30, cea în care ați intrat din greșeală, este, de fapt, cea care vă revine legal. Documentele au fost inversate.

Cristina simți cum genunchii i se înmoaie. Mihai o sprijini.

— Deci… pot rămâne acolo?

— Da. Dacă doriți. Dar, văzând ce ați făcut aici, putem iniția un program de renovare pentru a o include ca locuință socială. E alegerea dumneavoastră.

Cristina se uită la Mihai. Apoi la casa veche, dar curată, care purta deja urmele muncii lor comune.

— Aș vrea să rămân aici.

Funcționarul o privi uimit.

— Sunteți sigură?

— Sunt.

Și pentru prima dată în viață, decizia îi aparținea în totalitate.

Lunile au trecut. Cristina a început să lucreze într-un mic atelier de croitorie din sat, unde tanti Ana o recomandase. Își câștiga banii cinstit, strângea pentru a cumpăra un aragaz și o bicicletă. Mihai venea aproape zilnic. Uneori cu sfaturi, alteori doar pentru un ceai și o tăcere împărtășită.

Într-o zi, când afară ningea ușor și soba trosnea plăcut, Cristina i-a spus:

— Mihai… îți mulțumesc.

El o privi lung.

— De ce?

— Pentru că, atunci când eu credeam că totul e pierdut… tu ai văzut începutul.

El zâmbi. Nespus de blând.

— Nu eu l-am văzut. Tu l-ai creat.

Și atunci, Cristina a înțeles că uneori, cea mai mare greșeală — cum ar fi să intri într-o casă greșită — poate fi, de fapt, începutul celui mai bun capitol din viața ta.