Sofia a citit primele rânduri – și s-a făcut albă la față. Îi tremurau mâinile, iar în cap îi suna un singur gând:

„Așa deci… de-asta mi-a lăsat apartamentul.”

Încă de dimineața aia, când notarul i-a dat cheile și actele, Sofia nu putea să scape de un sentiment ciudat. Mătușa Valia, o rudă îndepărtată din partea mamei, cu care Sofia nu mai vorbise de mai bine de zece ani, murise dintr-odată și-i lăsase moștenire un apartament cu două camere într-un bloc vechi, la marginea orașului. Testamentul era simplu: apartamentul trecea la Sofia dacă îl accepta fără condiții și locuia în el cel puțin o lună.

Clădirea arăta deprimant – un bloc vechi, cu tencuiala căzută, scara întunecată și liftul care hârâia. Când a intrat prima oară în apartament, Sofia a fost uimită de curățenie. Parcă cineva avusese grijă până în ultima clipă. Pe pervaz era un ficus ofilit, în dormitor mirosea a lavandă, iar pe masa din bucătărie – un teanc de scrisori puse frumos.

Sofia nu s-a grăbit să le citească. Le-a băgat într-un sertar, hotărâtă să se acomodeze mai întâi. Dar după vreo săptămână, când au început să se întâmple lucruri ciudate – ceasurile ticăiau mai tare ca de obicei, o umbră trecea în oglindă – s-a întors la scrisori.

A deschis prima. Era scrisă de mână, cu un stil ordonat, aproape caligrafic:

„Dragă Sofia,
Dacă citești asta, înseamnă că ai intrat în casa mea – acum a ta. Știu că pare bizar, dar trebuie să știi adevărul.”

Urmau detalii despre un ritual vechi, despre o „linie de sânge” care trebuie păzită. Valia scria că în fiecare generație, o femeie din familie moștenea apartamentul și responsabilitatea care venea cu el: să păzească o „fisură” în realitate, un loc unde lumea noastră se atinge de ceva… altceva.

Sofia a râs scurt. Părea un deliriu. Dar scrisorile următoare continuau povestea – cu amănunte, date, evenimente din trecut care, ciudat, se potriveau cu mici mistere de familie. La una dintre scrisori era lipită o fotografie veche: bunica Sofiei, tânără, în aceeași cameră în care stătea ea acum.

În noaptea următoare, s-a trezit brusc. Ficusul din sufragerie era din nou verde. Când a trecut pe lângă oglinda de pe hol, a văzut o siluetă – o femeie cu părul lung, alb, care o privea drept în ochi.

— Ești gata? a șoptit vocea.

Sofia a fugit în bucătărie, cu inima bubuind. A scotocit din nou printre scrisori, până a găsit una marcată cu un simbol – un cerc tăiat de o linie. A deschis-o cu mâini tremurânde.

„Când o să vină ceasul, nu fugi. Deschide sertarul de sub aragaz. Acolo e cheia.”

Sofia s-a dus, fără să-și dea timp să se gândească. Sertarul scârțâia, dar s-a deschis. Înăuntru – o cheie de fier, grea, cu un capăt ciudat sculptat. Sub ea – un bilet:

„Ușa e în spatele dulapului din dormitor. Ai o singură șansă.”

A mutat dulapul – și da, peretele avea o trapă mică. A băgat cheia, a auzit un clic, apoi un vuiet slab, ca și cum cineva ar fi tras aer adânc.

Înăuntru, un spațiu mic, ca un altar, cu o oglindă rotundă în centru. În fața ei – o carte veche, deschisă la o pagină cu același simbol.

Sofia s-a apropiat. În oglindă, și-a văzut chipul – dar nu era doar ea. În spate, umbra femeii albe îi punea o mână pe umăr. N-a fugit. A respirat adânc.

— Acum știu. E rândul meu, a spus încet.

Și oglinda a devenit opacă, ca o apă tulbure care se liniștește.

**

După o lună, vecinii povesteau că fata nouă din apartament s-a schimbat. Era mai tăcută, dar părea împăcată. În fiecare seară, aprindea o lumânare și o lăsa pe pervaz, lângă ficusul verde.

Și din apartament… nu se mai auzeau ticăitul ceasurilor.