Laura a simțit cum un fior rece i-a străbătut șira spinării. Privi fix în ochii Anei și pentru prima dată în viața ei a văzut în privirea acelei femei tăcute ceva ce nu putea fi contrazis: groază pură

Șoferul de la poartă ridicase deja bariera, iar aerul de dimineață părea mai greu ca niciodată. Laura nu mai auzea nimic altceva în jur, doar inima care îi bătea cu putere în urechi

A ieșit din mașină fără să rostească un cuvânt și s-a sprijinit de portieră, simțind că picioarele îi tremură. Privirea i s-a întunecat pentru câteva clipe, dar și-a recăpătat imediat controlul. Dacă era adevărat, atunci fiecare secundă conta.

Ana a făcut câțiva pași în spate, convinsă că spusese prea mult. Știa că, odată aflat, Iulian nu i-ar fi iertat niciodată trădarea. Dar tăcerea ar fi însemnat moartea Laurei, și asta nu putea duce pe suflet.

Laura a ridicat ochii spre ferestrele conacului. Dintr-una dintre ele, o perdea se mișcă subtil. Nu era vânt, știa asta. Era privirea lui Iulian, atentă, calculatoare, care pândește.

Femeia își strânse paltonul pe lângă ea și spuse rar, dar cu o forță care răzbătea dincolo de frică:

— Nu mă va doborî atât de ușor.

În loc să plece la oraș, Laura a chemat grăbită vizitiul bătrân care o slujise pe mama ei înainte să moară. Omul, loial familiei de decenii, a înțeles dintr-o singură privire că ceva era grav. Fără explicații, a scos din grajd trăsura veche, prăfuită, pe care nimeni nu o mai folosise de ani.

— Cu asta n-o să bănuiască nimic, șopti Laura. Dacă Dumnezeu îmi dă încă o zi, vreau să o folosesc să-mi fac dreptate.

Drumul până la oraș, prin ulițele de țară, îi părea acum o binecuvântare. Fiecare piatră, fiecare rădăcină de copac pe care trăsura o sălta îi amintea de copilăria petrecută la bunici, când se ascundea în lanurile de porumb ca să scape de certurile părinților. Atunci își jurase că nu va fi niciodată o victimă.

În oraș, Laura s-a dus direct la notar. Cu mâinile tremurânde, dar cu mintea limpede, a cerut să fie pregătite documente prin care să-și pună averea sub protecția unei fundații. Tot ce avea să fie de acum înainte destinat copiilor din satele sărace, nu să rămână pe mâna unui bărbat care voia să o omoare.

— Dacă mâine nu mai sunt, să știe toată lumea adevărul, i-a spus ea notarului cu o voce apăsată.

Între timp, în conac, Iulian își dădea seama că planul îi scăpase de sub control. Mașina era acolo, neatinsă, iar Ana lipsea din încăperile în care trebuia să fie. Un val de furie îi întunecă chipul.

Când Laura s-a întors, nu mai era femeia speriată de dimineață. A intrat pe ușa cea mare cu pași siguri, cu privirea sus și cu un dosar de acte în mână. În spatele ei mergea preotul satului, chemat ca martor, și doi oameni ai legii.

— Jocul s-a terminat, Iuliane, a spus ea cu o voce clară. Averea nu-ți mai aparține și, mai presus de toate, nici eu nu-ți mai aparțin.

Chipul lui s-a înroșit, dar înainte să poată rosti ceva, unul dintre jandarmi i-a pus mâna pe umăr. Ana privea din colțul coridorului, cu ochii umezi de lacrimi.

Pentru prima dată după ani întregi, în casa aceea nu mai domnea frica, ci dreptatea.

Laura, eliberată, simțea că viața abia atunci începea. Iar când a ieșit din nou pe treptele conacului, razele soarelui cădeau peste ea ca o binecuvântare.