A ridicat-o cu grijă, sprijinind-o de brațul lui. Era ușoară, mult prea ușoară pentru un om în viață. O simțea cum tremură, nu doar de frig, ci și de teamă. A tras-o din baltă și a așezat-o pe bancă, sub acoperișul stației.

— Ați mâncat azi? — a întrebat încet.

Bătrâna a clătinat din cap.

— Nu prea… m-am grăbit… am amețit…

Radu a căutat din priviri ajutor. Nimeni. Oamenii continuau să treacă, cu telefoanele lipite de urechi, cu pași mari, cu viețile lor urgente.

A scos telefonul și a sunat la ambulanță. I-a explicat unde se află, ce se întâmplă. Apoi a rămas lângă ea, ținându-i mâna.

— Cum vă cheamă? — a întrebat.

— Elena… — a spus ea slab. — Elena Stoica.

Radu i-a zâmbit.

— Eu sunt Radu. O să fie bine, doamnă Elena.

Când ambulanța a ajuns, ploaia încă nu se oprise. Asistenții au coborât repede, au pus-o pe targă, au verificat tensiunea. Unul dintre ei s-a uitat la Radu.

— Sunteți rudă?

— Nu. Doar… am ajutat.

— Ați făcut bine. Era deshidratată și foarte slăbită.

Ușa ambulanței s-a închis, iar mașina a pornit cu sirena pornită. Radu a rămas pe trotuar, ud până la piele, cu dosarul în mână.

S-a uitat la ceas.

Era prea târziu.

A ajuns la clădirea firmei cu aproape o oră întârziere. Recepționista l-a privit politicos, dar rece.

— Interviurile s-au încheiat, domnule.

Radu a încercat să explice, dar știa deja. A mulțumit și a ieșit.

Ploaia se oprise. Dar în pieptul lui era un gol greu.

Când a ajuns acasă, mama l-a privit și a înțeles totul dintr-o singură privire.

— N-a fost să fie? — a întrebat încet.

Radu a dat din cap.

— Am ajutat o bătrână… și am pierdut interviul.

Mama l-a strâns în brațe.

— Atunci n-ai pierdut nimic important, băiatul meu.

A doua zi, telefonul a sunat.

— Bună ziua, Radu Ionescu? Sunt Andrei Stoica, directorul general al firmei la care trebuia să aveți interviu ieri.

Radu a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.

— Mama mea a ajuns ieri la spital — a continuat vocea. — Mi-au spus că un tânăr a ajutat-o în ploaie, a stat cu ea și a chemat ambulanța. A spus doar un nume: Radu.

A fost o pauză.

— Căutăm oameni competenți. Dar mai ales oameni buni. Vă aștept mâine dimineață. Personal.

Radu a închis telefonul cu mâinile tremurânde.

Mama lui a zâmbit, cu ochii umezi.

— Vezi? — a spus ea încet. — Lumea e dură. Dar inima bună se întoarce întotdeauna acasă.