— Temperatură de 40? Nu mă fă să râd! Pui masa, ai grijă de mama mea sau îți strângi lucrurile și pleci! — răcni bărbatul, trântind ușa dormitorului.

Larisa se trezi cu o greutate apăsătoare în tot corpul. Capul îi zvâcnea, iar camera se învârtea cu o viteză halucinantă. Îi ardea pielea, dar în același timp o treceau fiorii reci ca de gheață. De parcă ar fi fost aruncată și pe o tigaie încinsă, și într-un congelator.

Cu greu, mâna ei tremurândă se întinse spre noptieră. Pipăi în gol până găsi termometrul cu mercur, cel vechi, de la bunica, pe care îl mutase cu ea prin toate apartamentele. Îl scutură cu un efort chinuit și îl puse sub braț.

Se prăbuși din nou pe pernă. Gândurile îi pluteau haotic — de parcă nu-i mai aparțineau. Dincolo de ușă, vocile se ridicau în intensitate: soțul bombănea ceva, iar soacra deja își făcea de lucru în bucătărie, de parcă era la ea acasă.

Când termometrul arăta 40,1, Larisa șopti, cu buzele uscate:

— Super…

Se simțea sleită. Nu mai fusese așa rău de la ultima viroză din facultate, când fusese internată. Mâna ei căută cutia cu pastile. Le găsi, dar n-avea apă. Nici putere să se ridice. Poate dacă se târa până în bucătărie…

— Larisa, ai pus masa? — țipă din nou soțul. — Mama vine imediat!

Nu răspunse. N-avea cum. În loc de voce, ieșea doar un mormăit stins. Încercă totuși să se ridice, dar picioarele n-o ascultau. Se agăță de marginea patului, apoi de perete, și reuși să se pună în fund.

În acel moment, ușa se deschise brusc.

— Ce faci? Dormi? Tu-ți bați joc de mine?! — făcu el un pas, dar se opri când îi văzu fața transpirată și albă ca varul.

— Am… febră… — șopti ea. — Patruzeci…

— Hai, lasă teatrul! Mama vine și…

— Las-o în pace, Mihai! — interveni din spate vocea bătrânei, care apăru în ușă cu o privire rece. — Uite-o cum arată fata asta! Tu ești orb?

El rămase blocat. Mama lui nu-l mai contrazisese niciodată. Nici măcar când ridicase tonul prima dată la Larisa.

— Mă duc eu să-i aduc apă și să-i dau pastilele, — spuse bătrâna.

Larisa o privi confuză, apoi o văzu apropiindu-se cu pași mici, dar hotărâți. Femeia îi puse o mână rece pe frunte.

— Arde, Mihai! N-o mai vezi? Dacă nu chemi un medic ACUM, plec eu cu ea la spital!

— Dar… e doar o răceală… — murmură el, dezorientat.

— Nu, dragul mamei, e lipsă de suflet ce ai tu. Și să știi că îmi strâng EU lucrurile și plec. N-o să fiu complice la așa ceva.

Mihai rămase cu gura căscată. Larisa închise ochii. Nu știa dacă visează sau chiar trăiește momentul ăsta.

În câteva ore, era pe perfuzii, într-un salon alb, liniștit. În dreapta ei, o asistentă îi regla serul, iar în stânga, soacra stătea pe un scaun de plastic, ținându-i mâna.

— Nu meriți să te iubească cineva care te ignoră când îți e rău, — îi șopti bătrâna. — Dar eu… eu te văd, mamă.

Larisa zâmbi slab. Febra începea să scadă. Dar altceva se ridica în ea: curajul. Când se va întoarce acasă, va fi rândul ei să zică:

„Ori devii om, ori îți strângi tu lucrurile și pleci.”