- Țăran? repetă primarul, ridicând o sprânceană.
— Dacă este țăran, atunci suntem toți ucenici alături de el.
Costică a scos farfuria din mână și a făcut un pas înapoi, stânjenit.
- Domnule primar, nu ar fi trebuit…
— Ar fi trebuit, îl întrerupse primarul.
— Pentru că fără tine această comună nu ar fi ceea ce este astăzi.
Frații se uitau unul la altul, neînțelegându-se.
Primarul s-a întors spre ei.
— Știți cine a donat terenul pentru clinică?
— Cine a plătit din propriul buzunar pentru asfaltarea drumului?
— Cine a ajutat financiar zeci de familii fără să ceară nimic în schimb?
Tăcere.
— Fratele tău, spuse el încet.
— Costică.
Simone înghiți în sec.
- Dar… e doar un fermier…
Primarul a zâmbit amar.
— Un fermier care a muncit 30 de ani.
-Cine vindea grâu când era ieftin și strângea lei cu lei.
-Cine a împrumutat oamenilor când băncile au refuzat.
Bogdan se aşeză pe un scaun.
-Și voința? întrebă el, aproape în șoaptă.
Primarul dădu discret din cap și din curte intră un avocat îmbrăcat modest.
— Am fost chemat să citesc testamentul tatălui tău, spuse el calm.
— Pentru că a cerut să fie făcut public în fața tuturor.
A deschis servieta.
— „Casa familiei mele, pământurile și economiile mele…”, a citit el.
Bogdan deja zâmbea.
— „…Mă duc la cel care a avut grijă de mine până la capăt”.
Zâmbetul i s-a stins.
— „Fiului meu, Costică.”
În cameră se auzi un murmur.
— „Le-am oferit altor copii educație, sprijin și oportunități.
Costa mi-a dat timp, muncă și inimă.”
Simona a început să plângă.
Radu se ridică brusc.
- Tată, nu știam…
Costa ridică mâna.
- Nu face nimic.
Se uită la frații săi, unul câte unul.
— Niciodată nu mi-am dorit nimic mai mult decât pace.
— Nu am lucrat pentru laudă.
Primarul s-a apropiat.
-Și totuși tot satul te respectă.
Costa zâmbi uşor.
— Pentru că aici, la țară, valoarea unei persoane nu se măsoară cu mașini sau diplome.
- Se măsoară prin acțiuni.
Frații și-au plecat capetele.
În acea seară, în casa veche din Buzău, nimeni nu s-a mai lăudat.
Și pentru prima dată, succesul a luat forma muncii cinstite.
