— Tu nu ești soția lui, ești o pradă! Vânezi averea lui! — a scuipat cu ură socrul meu, umilindu-mă în fața tuturor.

— Ești doar o vânătoare de bani! — a tăiat aerul vocea lui Victor Pavlovici, rupând atmosfera elegantului restaurant.

— Crezi că nu văd cum te-ai agățat de moștenirea lui? — a mai adăugat cu dispreț.

Chelnerul, care urma să toarne șampania, s-a oprit ca la comandă. Din bucătărie, un altul trăgea cu ochiul, iar invitații, toți la cravată și rochii lungi, tăceau stânjeniți. Mi se înroșise fața. Îmi tremurau mâinile, așa că m-am agățat instinctiv de fața de masă.

— Tata, destul… — a șoptit Andrei.
Dar vocea lui era slabă. Nici nu s-a auzit. A stat acolo, cu ochii în farfurie, fără să ridice privirea.

Am închis ochii o clipă. Îmi venea să fug. Dar am respirat adânc și m-am ridicat ușor în picioare, cu grijă, să nu dărâm nimic.

— Nu am venit aici să mă justific. Dar dacă tot ai adus vorba, domnule Pavlovici, hai să spun și eu ceva.

Toți au întors capul spre mine. Simțeam că mă țin cu greu pe picioare, dar ceva din mine refuza să cedeze.

— Poate că am crescut într-un apartament cu două camere și n-am moștenit nimic decât lecții de viață. Dar n-am cerut niciodată nimic de la Andrei. Ba chiar am refuzat inelul cu diamant pe care mi l-a adus la început. Eu am vrut pe cel simplu, din argint. Pentru mine, valoarea nu e în grame de aur, ci în ce construiești împreună.

Am făcut o pauză. Victor Pavlovici mă privea cu un zâmbet rece, dar simțeam că restul mesei începe să clipească din amorțeală.

— Știți ce e trist? Că, în tot luxul ăsta, lipsesc lucrurile esențiale. Respectul, încrederea, iubirea. Dacă dumneavoastră ați fi fost vreodată iubit sincer, poate n-ați vedea peste tot doar interese.

L-am văzut pe Andrei ridicând capul brusc. Ochii lui erau umezi. A vrut să zică ceva, dar l-am oprit cu un gest.

— Dacă mă iubește sau nu, doar el știe. Dar dacă tu, Andrei, taci acum, când tata tău mă jignește, atunci poate că nu meriți nici iubirea mea.

S-a lăsat o liniște tăioasă. O mătușă a lăsat furculița jos. Cineva a tușit nervos. Chelnerul încă ținea sticla de șampanie în mână, uitat în mijlocul scenei.

Andrei s-a ridicat în sfârșit. A privit spre tatăl lui cu o fermitate pe care n-o mai văzusem.

— Tata, dacă o mai jignești o singură dată, plecăm amândoi și n-o să mai calci în casa noastră. Ea e aleasa mea, nu averea ta.

Victor Pavlovici a încremenit. Nu se aștepta. Nu de la fiul lui „moale”, cum îi spunea mereu.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept, dar nu de durere, ci de ușurare. Am luat mâna lui Andrei și am ieșit împreună din restaurant, lăsând în urmă tăceri, pahare pline și prejudecăți goale.

Pe trotuar, în frigul serii, Andrei mi-a șoptit:

— Îmi pare rău că am tăcut.

L-am privit. Nu mai era băiatul nesigur de la masă.

— Important e că ai vorbit la timp.

Și am pornit mai departe. Nu după avere. Ci spre ceva mai prețios: respect.