În minutul al șaisprezecelea, Alin se opri.

Nu brusc. Nu teatral.

Pur și simplu și-a luat mâinile de pe tastatură și a inspirat adânc.

• Gata.

Camila și-a luat timp să răspundă. S-a dus la laptop, a citit rândurile de cod, a derulat, a verificat din nou. Fața ei nu dădea nimic.

Alin își simți inima bătându-i în gât. Se gândi la mama lui, la apartamentul mic din Berceni, la bancnotele care se îngrămădeau pe masă. Despre frigiderul care face zgomot noaptea pentru că era atât de vechi. Despre bani numărați invers până la ultima pâlnie.

Dacă ceva nu merge bine, ea nu va mai avea nicio șansă.

Camila a tastat altceva. Ea a lansat programul.

Rezultatul a apărut pe ecran.

Corect.

Nu numai corect. Elegant. Rapid. Mai simplă decât versiunea la care echipa ei a petrecut trei zile lucrând.

A fost liniște.

Apoi Camila ridică privirea.

• Ştii ce ai făcut aici?

Alin înghiți în sec.

• Am… rezolvat problema?

Pentru prima dată, un colț al gurii i s-a ridicat.

— Ai rezolvat-o mai bine decât trei oameni cu două facultăți și cursuri plătite cu mii de euro.

Cuvintele au tăcut.

Alin își simți obrajii ardând. Nu de rușine. Cu entuziasm.

Camila se aşeză în faţa lui.

— De ce nu ai o diplomă universitară?

Întrebarea nu era acuzatoare. A fost direct.

— Tatăl meu s-a îmbolnăvit în ultimul meu an de liceu. Am început să lucrez. Curier, depozit, orice am putut găsi. Apoi el… a dispărut ea. A trebuit să stau acasă cu mama. Am studiat noaptea. De la tutorat. De pe forumuri. Am făcut multe greșeli. Dar nu am cedat.

Biroul părea mai mic.

Mai uman.

Camila se ridică și se îndreptă spre fereastră. Bucureștiul era vizibil, vast, cu blocuri gri și antene pe acoperișuri.

• Știi de ce te-am sunat fără să te întreb cum arăți?

Alin clătină din cap.

— Pentru că și tatăl meu a venit odată la un interviu de angajare purtând o cămașă împrumutată. Și l-au dat afară din recepție. Apoi a jurat că, dacă va deține vreodată o afacere, va angaja oameni pentru ceea ce știu ei, nu pentru ceea ce se îmbracă.

Se întoarse spre el.

• Îmi țin promisiunile.

Alin nu putea spune mai mult.

Camila apăsă butonul de pe telefonul fix.

• Radu, intră într-o clipă.

După un timp, a intrat directorul HR.

• Da, directoare?

Camila și-a închis laptopul.

• Pregătește un contract pentru Alin Munteanu. Salariu de pornire: 7.500 lei net. Perioada de probă de trei luni. Dacă va funcționa așa cum cred că va face, vom renegocia.

Radu clipi.

— Dar… alți candidați…

— Alți candidați își pot folosi parfumurile scumpe în altă parte.

Tonul nu era rău intenționat. Era hotărât.

Alin se simţea ameţit.

• Sunt… angajat?

Camila îl privi drept în ochi.

• Dacă doriți.

Toată oboseala din anii grei se adunase în ochii lui. Și toată speranța.

• Vreau.

Când a părăsit biroul, pașii îi erau nesiguri. Dar nu de frică. Dintr-un exces de emoții.

La recepție, Andreea și-a ridicat privirea.

-Şi?

Alin strânse servieta la piept, exact așa cum făcuse când a intrat.

— Încep luni.

Pentru o clipă nimeni nu a spus nimic.

Cei doi candidați „ideali”, care încă așteptau un răspuns oficial, s-au privit cu ochii mari.

Ușa rotativă se deschise din nou când Alin ieși în stradă.

Aerul rece i-a lovit fața.

A scos un telefon vechi din buzunar și a format un număr.

— Mamă?

Glasul îi tremura.

— M-au angajat.

Pe partea cealaltă a fost tăcere, urmată de hohote înăbușite.

Nu a fost doar o slujbă.

A fost dovada că în țara asta uneori nu contează cât de uzați sunt pantofii.

Ceea ce contează este cât de departe poți merge mai departe.