— Iar tâmpitul ăsta! — mormăi Denis, nervos, pășind pe strada umedă și rece de pe Octombrie. — Ce mai vrea de la mine acum?!

În fiecare dimineață, aceeași poveste: ieșea abia din „cușcă” și ea apărea după colț – o arătare zgâriată, un gândac vagabond cu o privire neașteptat de deșteaptă. Câinele mergea după el, fără să scoată un sunet, păstrând distanța, cartier după cartier, până la stație.

O făcea în tăcere. Nu lătra, nu cerșea, nu făcea nimic deranjant. Doar mergea. Și se uita la el.

La început, Denis încercase să o alunge. Aruncase cu o sticlă de apă, cu o pungă de chipsuri goală, chiar și cu o piatră. Nimic. Câinele se oprea, clipea rar, și apoi își relua pașii. Tot după el.

— Poate are rabie… sau e nebună — își zicea zilnic, dar deja nu mai avea energia să se enerveze.

Ceasul suna fix la 6:30. Denis abia își deschidea ochii, pipăind după telefon pe noptieră. În cameră era semiîntuneric, afară se crăpa de ziuă, iar în piept, același sentiment de singurătate. Ah, cât ura diminețile de luni…

Peste patruzeci și viața tot ca la douăzeci: o garsonieră închiriată cu tapet zgâriat, scârțâind totul de la chiriașii dinainte, și doar poza fiicei de pe perete mai amintea că altădată fusese altfel.

Ritualul de dimineață era bătut în cuie: duș, bărbierit, cafea, sandviș, costum bleumarin. Apoi, drumul spre stație. Și câinele.

Într-o vineri, Denis n-a mai putut. A întors capul brusc, s-a întors și a strigat:

— De ce, mă?! Ce vrei de la mine?! Ce-am făcut, de mă urmărești așa?

Câinele s-a oprit. Și-a lăsat capul în jos, s-a apropiat cu pași mici. Și-a scos ceva din gură – o brățară veche, roz, cu floricele.

Inima lui Denis a înghețat. A îngenuncheat, tremurând, și a luat-o în mână.

— Asta… asta e a fiică-mii… brățara de când avea șase ani… Cum? De unde…?

Și atunci a înțeles. Brusc. Ca o lovitură în piept.

Câinele nu era vagabond. Fusese câinele fetiței lui. Cel pe care îl dăduseră după divorț, când viața lor se făcuse praf. El plecase, soția plecase în alt oraș, iar fata… fata murise în accidentul ăla nenorocit.

Dar câinele rămăsese. Singur, în același cartier. Îl găsise, după ani. Și-l urmărea. Zi de zi. Fără să ceară nimic. Doar voia să fie aproape. Să nu-l lase.

Denis s-a prăbușit pe trotuar, cu brățara în mână și fața în palme.

— Iartă-mă… iartă-mă că nu te-am recunoscut…

Câinele s-a așezat lângă el. Așa, în tăcere. Ca în fiecare dimineață.

Și pentru prima oară după mult timp, Denis a simțit că nu mai e chiar singur.