Am tras pe dreapta fără să mai gândesc. Camionul s-a oprit greu, scârțâind, ca și cum nici el n-ar fi vrut să se oprească acolo. Am coborât încet, cu picioarele moi, simțind cum liniștea mă lovește mai tare decât zgomotul motorului.

Ciorile au sărit câțiva metri mai încolo, dar n-au plecat. Mă priveau. Așteptau.

M-am apropiat de fată. Era tânără, poate vreo douăzeci de ani. Avea fața murdară de praf și o tăietură mică la sprânceană. Am îngenuncheat lângă ea și i-am pus două degete la gât, așa cum învățasem cândva, demult, la armată.

Avea puls.

Advertisements

Slab, dar era acolo.

Am simțit cum mi se umezesesc ochii fără să vreau. „Trăiește”, am șoptit, de parcă cineva m-ar fi ascultat. Poate Dumnezeu. Poate doar eu.

Am scos sticla de apă din cabină și i-am umezit buzele. N-a reacționat. Respira sacadat, cu un sunet mic, ca un copil care visează urât.

M-am uitat în jur. Niciun sat aproape. Semnal la telefon, o liniuță. Am sunat la 112. Vocea de la capătul firului părea calmă, prea calmă pentru ce aveam eu în față. Le-am spus unde sunt, cât am putut de clar. Mi-au zis să nu o mișc.

Am scos o pătură din camion și am acoperit-o. Ciorile au mai făcut un pas în spate. Se însera repede, iar aerul se răcea.

Au trecut douăzeci de minute care mi s-au părut două ore. Mă tot uitam la pieptul ei, să văd dacă se mai ridică. De fiecare dată când o făcea, mai respiram și eu o dată cu ea.

La un moment dat, fata a gemut. Încet. Apoi a deschis ochii.

— Unde… unde sunt? a șoptit.

— Ești în siguranță, i-am spus. Sunt un șofer. A venit ajutorul.

A clipit des. A încercat să se miște și a scos un sunet de durere.

— Nu te mișca, te rog. Stai liniștită.

Au apărut farurile ambulanței ca o promisiune. Când au coborât paramedicii, m-am dat la o parte, simțind brusc cât de obosit sunt. Le-am spus ce am văzut, ce am făcut. M-au bătut pe umăr și au preluat-o.

Înainte s-o urce, fata m-a prins de mână. Avea degetele reci.

— Mulțumesc… dacă nu erai tu…

N-a mai terminat fraza. Nici nu trebuia.

Ambulanța a plecat cu sirena pornită. Drumul a rămas iar gol. Ciorile dispăruseră.

Am rămas câteva minute sprijinit de camion. Soarele apusese de tot. Pentru prima dată după mulți ani, liniștea nu mi s-a părut grea.

Am urcat în cabină și am pornit motorul. Dar nu m-am grăbit. Pe bord, o poză veche cu mine și nevasta mea mi-a atras privirea. Am zâmbit trist.

Poate că nu toți suntem meniți să salvăm lumea. Dar, din când în când, ni se dă șansa să salvăm un om. Și uneori, fără să ne dăm seama, ne salvăm și pe noi.

Am plecat mai departe pe drum, cu inima puțin mai ușoară, știind că, în ziua aia, n-am fost doar un camionagiu singuratic. Am fost omul care s-a oprit.