Petru nu i-a răspuns imediat.

Și-a pus șapca uzată pe cap și a privit-o îndelung.

„Dacă nu o facem acum, nu vom ști niciodată”.

Au părăsit apartamentul din imobilul Titan cu pași mici. Liftul mirosea a detergent ieftin, iar vecinul trioului i-a salutat fără să-i recunoască.

Prima oprire: Cluj.

Au bătut la ușa lui Violet într-o după-amiază răcoroasă. Bloc nou, interfon, camere de supraveghere. Petru îşi coborî umerii, Ruxandra se uită fix în podea.

Violeta deschise ușa doar cât să încapă lanțul de siguranță.

-Ce vrei?

— O bucată de pâine… orice… mormăi Ruxandra.

Violeta nici nu clipi.
— Nu oferim bani. Încercați centrul comunitar.
Și ea a închis.

Fără să se uite la ei. Fără să-i vezi.

A doua zi, la București, la Radu. Uși imense, interfon video.
a răspuns Radu prin interfon.
-Da?

• Te rog… nu am mai mancat de ieri…

— Nu mă interesează. Du-te la primărie.

Monitorul s-a întunecat.

La Mirela a fost și mai scurt.

• Să vină securitatea! – îi strigă ea către soțul ei.

Sorin nici nu a deschis ușa. A trimis-o pe menajeră să spună că nu acceptă cerșetori.

Cu fiecare trântire a ușii, ceva greu creștea în pieptul lui Petru.

Nu furie.
Fără rușine.
Goliciunea.

Au ajuns la Daniel noaptea târziu. O casă mică, cu lumină caldă la ferestre. Se auzea un radio vechi și lătratul unui câine.

Petru a bătut.

Ușa s-a deschis larg, fără lanț, fără teamă.

Ioana a sosit prima. -Doamne… vino repede, frig!

Nu le-a pus nicio întrebare. Nu a cerut explicații.

Daniel a adus două scaune pentru aragaz.

• Stai aici. Ioana, mai pune ciorba in farfurii.

Supă simplă de legume. Pâine caldă. Ceai.

Ruxandra tremura. Nu de la frig.
Ioana trase pătura peste umeri.
— Nu avem multe, dar vom împărți.

Daniel se uită la ei cu atenție.

• Unde stai? Ai unde să dormi?

Petru înghiți în sec.

• NU.

Daniel nu a ezitat nicio clipă.
— Rămâi cu noi. Vom vedea ce putem face mâine. Vom găsi o soluție.

Fara calcule. Fără scuze. Nu „nu pot”.

În noaptea aceea Petru nu a dormit. A ridicat privirea spre tavanul umed și a auzit respirația blândă a fiului său în camera alăturată.

Dimineața, în timp ce Ioana frământa aluatul de pâine, Petru s-a sculat.

„Daniel…”, a spus el cu vocea lui adevărată.

Fiul s-a întors brusc. A înghețat.

Ruxandra și-a scos boneta și și-a periat părul pe spate.

A fost un moment lung.

Atunci Daniel a înțeles.

Nu a țipat.

Nu s-a supărat.

A izbucnit în lacrimi.

• De ce? — atât a întrebat.

Petru se apropie și își puse mâna pe umărul ei.

— Pentru că am vrut să știm dacă creștem oameni… sau numai oameni cu bani.

În ziua aceea, Petru și Ruxandra au mers la notar.

Casa din București, economii, pământ moștenit de la părinți – totul a fost transferat lui Daniel.

Nu din răzbunare.

Dar din adevăr.

Când au aflat ceilalți patru, au sunat furioși. Au vorbit despre nedreptate, despre drepturi, despre ceea ce li se „datorea”.

Petru i-a ascultat pe fiecare. Relaxați-vă.

— Ceea ce este al nostru, a spus el în cele din urmă, este o ușă deschisă.

Au închis.

În curtea unei ferme, Daniel bătea cu un cui în acoperișul care în sfârșit urma să fie înlocuit.

Ruxandra stătea pe o bancă cu o ceașcă de cafea în mână.

Petru se uită la cerul senin.

Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea acest gol în piept.

Nu pentru că a pierdut patru copii.

Dar pentru că l-a găsit pe cel care a contat cu adevărat.