Daniel s-a apropiat de biroul din spatele recepției cu un mers calm, dar hotărât. Nu alerga. Nu se grăbea. Fiecare secundă conta. Știa exact ce făcea.

Managerul încă vorbea tare, explicându-le agenților de securitate ce „incident grav” provocase acest „client nepoliticos”. Ea nu l-a recunoscut. Nicio clipă.

În birou, Daniel și-a scos telefonul. A deschis o aplicație simplă. Mai erau nouă minute.

A apăsat pe un buton.

În câteva secunde, pe ecran au apărut fețe. Un director financiar. Un avocat. Un contabil. Toate conectate.

„Bună dimineața”, a spus Daniel calm. „Sunt la recepție.”

Fețele s-au schimbat instantaneu.

„Daniel? Ce faci acolo?”, a întrebat cineva.

„Am fost lovit în față. În fața copilului meu.”

Tăcere.

„Am fost martor la complicitate. Frică.” „Cruzime inumană”, a continuat el. „Și mai ales distrugând ceea ce am construit eu și Valeria.”

S-a uitat din nou la ceas. Trecuseră trei minute.

„Concedieri colective, conform contractelor. Cu excepția personalului de curățenie și de bucătărie. Nu au fost”, a spus el încet.

„Daniel, ești sigur?”, a întrebat avocatul.

„N-am fost niciodată mai sigur.”

A închis.

Când s-a întors la recepție, managerul încă gesticula nervos. Daniel s-a apropiat.

„Doamnă”, a spus el clar, „nu mai lucrați aici.”

Ea a râs scurt.

„Cine sunteți dumneavoastră să-mi spuneți asta?”

Daniel a scos din buzunar o simplă legitimație, uzată pe margini. Proprietar.

Farmecul i-a dispărut de pe față.

„Aveți zece minute să părăsiți clădirea”, a adăugat el. „Securitatea vă va escorta.”

Recepționerul a înghițit în sec. Portarul și-a coborât privirea. Paznicul a făcut un pas înainte.

Daniel s-a întors spre ei.

„Voi ceilalți… mergeți acasă. Vă veți primi salariile la timp. Dar nu mai lucrați aici.”

Un murmur s-a răspândit în zona recepției. Unii au răsuflat ușurați. Alții au început să plângă.

Daniel s-a apropiat de Renata. A luat-o în brațe.

„S-a terminat, tată”, a șoptit el. „Vino acasă.”

Fata și-a pus brațele în jurul gâtului lui.

„Ai fost curajos”, a spus el.

Daniel a închis ochii pentru o clipă.

A doua zi, ușile Hotelului Aurora s-au deschis din nou. Cu personal nou. Cu reguli clare. Cu un afiș mare la intrare cu mesajul simplu:

„Oamenii sunt tratați ca oameni aici. Mai ales copiii.”

Și undeva, pe o măsuță mică de la recepție, o mică fotografie: Daniel, Waleria și tânăra Renata, zâmbind.

Visul a continuat.