– Unchiule, pot să-i redau fiicei tale o viață normală, – a spus băiatul pe stradă.

Afaceristul s-a uitat în jur și… pur și simplu!… 😱😱😱
Stătea în mijlocul Kievului – elegant, ca întotdeauna, hotărât, neatins. Cravata – perfect așezată, costumul – din ultima colecție, cămașa – croit manual.

Pe piața energetică era numit „rechinul”. Pentru unii – filantrop. Pentru alții – un jucător rece și lipsit de inimă.
Dar nimeni nu știa că în fiecare seară ținea o fotografie cu fiica lui în mână și șoptea același nume: „Salomeea…”

Nu se simțise niciodată apăsat de mulțime. Oamenii mereu se dădeau la o parte.
Dar azi… azi era diferit.

– Unchiule… – o voce slabă, aproape o șoaptă, din stânga. – Domnule, vă rog…

Oleg Ivanovici n-a realizat imediat că i se adresa lui.
Mergea ca de obicei – fără să se gândească.
Dar ceva în vocea aia l-a făcut să ezite – pentru prima dată în ani.

S-a întors. Un băiat, poate de vreo 18-19 ani, murdar, cu adidași uzați și geacă ruptă. Părul îi atârna pe frunte, ochii triști, dar fermi.
– Știu ce s-a întâmplat cu Salomeea, a zis el.
Oleg a înghețat.
– Cum știi tu de fiica mea? – a întrebat cu voce joasă, dar tensionată.

– Am fost cu ea. La institut. Înainte să… – băiatul a tăcut o secundă. – Înainte să dispară.

Un trecător s-a lovit ușor de Oleg și a murmurat o scuză, dar afaceristul nici n-a clipit.
– Dacă minți…

– Nu mint, unchiule. Am dovezi. Și mai mult de-atât – am o soluție. Pot s-o ajut.

Oleg a simțit o presiune în piept. De ani de zile investea în clinici, în specialiști, în detectivi. Dar totul părea în zadar. Salomeea… nu mai era ea. Trăia, dar… nu trăia.

– Hai cu mine, – i-a zis Oleg scurt, ducându-l într-un BMW negru parcat lângă bordură.

În mașină, băiatul a început să-i povestească. Despre un profesor retras din Odesa, care lucra la o metodă experimentală de tratare a traumelor severe. Despre cum Salomeea ajunsese acolo, dar tratamentul fusese întrerupt din lipsă de fonduri. Despre cum profesorul credea că, dacă ar mai avea două luni, ar putea s-o readucă complet.

– Și de ce vii tu la mine? – l-a întrebat Oleg.

– Pentru că o iubesc. Și pentru că n-am bani. Dar n-o pot lăsa așa. M-a salvat odată, iar acum e rândul meu.

Oleg s-a uitat lung la băiat. Era sincer. A simțit asta – nu ca om de afaceri, ci ca tată.

Două zile mai târziu, profesorul din Odesa avea tot ce-i trebuia.
Și două luni mai târziu, Salomeea și-a ridicat privirea din patul alb și a zâmbit.
Pentru prima dată în cinci ani.

Oleg stătea în colțul camerei, cu mâinile tremurând.
– Tată… – a spus ea încet.

Și atunci, „rechinul” a început să plângă. În tăcere.

Băiatul, care stătea lângă ușă, a zâmbit.
Pentru el, viața Salomeei valora mai mult decât orice contract sau profit.

Pentru prima dată, Kievul nu părea așa de rece.